Atunci când se vorbește despre raporturile dintre biserică şi stat în societatea românească, mult mai potrivită este sintagma „biserica în stat”, decât „biserica şi statul”.
18 februarie 2000
Actualitatea românească. Opinii. Analize. Comentarii.
Relațiile dintre stat și biserică în România și statele fostului bloc sovietic. (Moderator: Sorin Șerb; corespondenți: Ileana Ionescu, Dan Alexe).
Sorin Șerb: Nu de puţine ori, opinia publică a întrebat, în momentele de tensiune socială, de ce nu se aude nici o reacţie din partea bisericii. Când Miron Cozma a negociat, anul trecut în ianuarie, cu premierul României de atunci, Radu Vasile, condiţiile pentru retragerea minerilor în Valea Jiului, multora li s-a părut normal ca întâlnirea să se petreacă la Mănăstirea Cozia. Aflată în fruntea preferinţelor populaţiei, biserica pare să întreţină şi astăzi, ca odinioară, relaţii privilegiate cu statul. Liana Ionescu şi Dan Alexe fac o analiză a relaţiilor dintre stat şi biserică în România şi în ţările fostului bloc comunist. Pentru început s-o ascultăm pe Ileana Ionescu.
Conform Constituţiei din 1991, biserica este separată de stat. Libertatea de conştiinţă este garantată, libertatea credinţelor religioase nu poate fi îngrădită sub nici o formă, cultele religioase sunt libere să se organizeze potrivit statutelor proprii, sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia.
Şi în constituţiile anterioare ale României, începând cu cea din 1866 şi până la cea din 1965, biserica este tratată ca o instituţie autonomă şi autocefală. Constituţia din 1923, invocată adesea ca model de constituţie democrată, proclamă libertatea conştiinţei ca absolută, garanteză protecţie tuturor cultelor deopotrivă, recunoaşte biserica greco-catolică alături de cea ortodoxă ca biserică românească, în condiţiile în care religia ortodoxă este religia dominantă în Statul Român, iar cea greco-catolică are întâietate faţă de celelate culte.
Constituţia din 1923 are însă şi prevederi cu privire la organizarea şi administrarea bisericii ortodoxe sub controlul statului, punând, aşa dar, biserica sub tutela statului. Constituţia din 1938, din timpul dictaturii regale, dă o formulare mai sintetică prevederilor referitoare la libertatea religioasă şi la cele două biserici româneşti, diminuând, totodată, implicarea statului în treburile religioase.
Potrivit constituţiilor comuniste din 1948, 52 şi 65, statul garantează tuturor cetăţenilor libertatea conştiinţei şi pe cea religioasă. Cultele religioase se pot organiza şi funcţiona liber, biserica ortodoxă română este autocefală şi unitară în organizarea ei, iar şcoala este separată de biserică.
În ciuda proclamării, cu unele nunanţe la nivelul Legii fundamentale a separării bisericii de stat, în realitate între biserica majoritară, cea ortodoxă, şi statul român, a existat întotdeauna o implicare reciprocă foarte profundă. Ţine de tradiţia bisericii ortodoxe române de a fi loială statului, de a nu intra în conflict cu statul, şi mai mult, de a se pune necondiţionat în slujba puterii politice. Pe de altă parte, puterea a manevrat biserica ortodoxă, în sensul aservirii ei, şi a prigonit în timpul comunismului, până la anulare, cultele minoritare.
Timp de 45 de ani, biserica ortodoxă a fost o componentă a sistemului de control al regimului comunist. Odată cu prăbuşirea comunismului, capul bisericii ortodoxe române, patriarhul Teoctist, s-a retras pentru câteva luni, dar a revenit cu aplomb la conducerea bisericii, după ce controlul intern a fost preluat de gruparea politică conservatoare din jurul lui Ion Iliescu.
Se poate spune că de-a lungul istoriei biserica ortodoxă a ales dintre cele două tipuri de comportament al instituţiilor confesionale – „alături de popor” şi „alături de putere”, pe cel din urmă. De aceea unii analişti sunt de părere, că atunci când vorbim despre raporturile dintre biserică şi stat în societatea românească, mult mai potrivită este sintagma „biserica în stat”, decât „biserica şi statul”. Cristian Pîrvulescu consideră că în nici un caz nu există o reală separare a bisericii de stat: „Există o susţinere destul de importantă, în principal faţă de Biserica Ortodoxă română. E adevărat, că ultimul Guvern, Guvernul Isărescu, a retras din Parlament legea privind acordarea titulaturii de biserică naţională bisericii ortodoxe, dar politica de susţinere a bisericii ortodoxe, ca şi a altor culte, rămâne în continuare o prioritate a statului român.”
Pe de altă parte, este dificil să vorbim despre o reală separare a bisericii de stat, atâta timp, cât societatea însăşi nu resimte o asemenea nevoie. Sondajele de opinie pun în evidenţă, că biserica este o instituţie a consensului, în care populaţia manifestă o încredere aproape absolută, mult mai mare decât încrederea în instituţii ale statului. Este o realitate, pe care partidele politice, inclusiv cele de stânga, n-o pot ignora. Chiar dacă, spune analistul Dan Ceachir, merg impotriva propriei ideologii: „Şi atuncea se ajunge la situaţia paradoxală, că un partid de stânga, cum ar fi al lui Iliescu, e pentru biserică, după ce a fost împotriva ei, nu din convingere, ci din nevoie.”
Liderilor politici, indiferent de culoare, le place să se lase filmaţi, în timp ce participă, cu o mină evlavioasă, la marele evenimente religioase, sau la diferite slujbe de pomenire. Dacă în ultimii 10 ani statul s-a implicat tot mai puţin în treburile bisericii, biserica a fost, în schimb, prezentă în multe din actele politice.
În ianuarie 1999, la Mănăstirea Cozia, episcopul Ioan a mediat discuţiile între premierul Radu Vasile şi minerii conduşi de Miron Cozma. La Bucureşti biserica ortodoxă îi binecuvânteză pe preşedinţii aleşi şi pe miniştrii numiţi, în ţară face acelaşi lucru cu prefecţii şi aleşii locali.
Puternica ofensivă, în care se află biserica ortodoxă română în ultimul timp este ilustrată şi de felul în care a fost redactat Proiectul legii cultelor, retras în urmă cu câteva zile din Parlament. Potrivit proiectului, iniţiat de Guvern, biserica ortodoxă este definită ca biserică naţională şi nu ca biserică majoritară, pe picior de egalitate cu celelalte culte.
Cabinetul Vasile a cedat, în felul acesta, presiunilor făcute de înalţi prelaţi ortodoxşi, în frunte cu patriarhul Teoctist, după ce, iniţial, adoptase varianta mult mai democrată privind egalitatea cultelor. Voinţa ierarhilor bisericii ortodoxe s-a dovedit, în plan legislativ, mai puternică decât cea a miniştrilor, iar biserica ortodoxă şi-a demonstrat încă o dată forţa pe care o are în dialogul cu puterea. Care ar fi locul bisericii şi ce relaţii ar trebui să aibă ea cu statul în proiecţia unei societăţi democratice?
Analistul Cristian Pîrvulescu spune că ideal ar fi să se meargă spre o reală separare a bisericii de stat şi spre o egalitate între biserici: „Religia ar trebui să devină, în sensul occidental al cuvântului, o chestiune privată, şi nu o chestiune publică.”
Pe de altă parte, sincronizarea României cu valorile şi interesele spaţiului european şi euroatlantic, presupune, alături de alte obiective importante, renunţarea la orice tentativă fundamentalistă şi cultivarea, inclusiv în spaţiul religios, a toleranţei şi dialogului.
Liana Ionescu, Radio Europa Liberă, Bucureşti.
*
Sorin Șerb: Şi acum, corespondentul nostru la Bruxelles, Dan Alexe şi relaţia stat-biserică în alte ţări foste comuniste.
Numai ignoranţa poate justifica afirmaţia că în trecut biserica nu se amesteca în politică. În trecutul Europei, când continentul nu era, încă, împărţit în Vestul prosper şi Răsăritul care face anticameră, conflictele religioase au fost întotdeauna conflicte politice.
Biserica catolică este o perfectă maşină politică şi nu întâmplător Vaticanul e un stat. Tot aşa în Bizanţ, sau la Moscova biserica ortodoxă a fost vreme de un mileniu, şi într-o parte şi în cealaltă, o biserică de stat. Situaţia bisericii în Europa de Est, ţinută între paranteze în deceniile comunismului, a revenit în actualitate imediat după căderea comunismului.
Vechile modele culturale au fost atunci readaptate în mod automat. Nu la fel stă religia în ţările ortodoxe, în care nu a existat niciodată un dialog critic cu biserica şi în ţări cu o lungă tradiţie laică şi contestatară, cum sunt Cehia şi Ungaria. Acestea din urmă au, de altfel, foarte importante şi vechi minorităţi protestante. Coexistenţa acestora cu catolicismul şi larga indiferenţă a tinerelor generaţii faţă de religie, au făcut ca în Cehia şi în Ungaria, biserica să fie un subiect de dezbatere minor, sau chiar inexistent la scară naţională. În asemenea ţări compozite duhovniceşte nici nu se poate pune chestiunea unei biserici naţionale.
Cu totul altfel se pune problema în Polonia. Cvasi totalitatea celor 38 de milioane de polonezi sunt catolici, cu o lungă tradiţie de religiozitate. Apoi, să nu uităm, Polonia s-a aflat în situaţia unică de a fi avut un Papă în anii comunismului. A fost limpede încă de la început, că biserica în Polonia are o foarte mare responsabilitate morală şi politică. Şi episcopii polonezi nu s-au privat, în ultimul deceniu, după comunism, de la a interveni în viaţa politică. Tăcuţi, muţi în anii comunismului, episcopii polonezi îi critică acum pe manifestanţii antiguvernamentali, predicându-le moderaţia şi răbdarea. Sau le spun enoriaşilor pentru cine să voteze, atunci când au loc alegeri.
În general, preferinţele bisericii poloneze merg spre partidele de dreapta. Iar anul trecut, când primatul Poloniei monseniorul Glemp, recomanda populaţiei răbdarea, asta era pentru că manifestaţiile erau dirijate împotriva guvernului de centru-dreapta a lui Jerzy Buzek. În Polonia episcopii au o tendinţa ultraliberală şi se amestecă chiar şi în discutarea reformelor agrare. Atitudinea proguvernamentală a bisericii în Polonia nemulţumeşte foarte mult nu numai sindicatele, dar şi mişcările şi grupările ţăranilor, cum e acea „Samobrona”, a demagogului agrarian Andrzej Lepper.
La urma urmei, păstrând proporţiile, atitudinea bisericii catolice în Polonia şi cârdăşia sa cu puterea nu e diferită de atitudinea bisericii ortodoxe în Rusia. Şi acolo, feţele bisericeşti critică grevele şi binecuvântează Cremlinul, iar luna trecută, patriarhul Alexei, compromis în anii comunismului, a îndemnat la continuarea războiului din Cecenia. Nu e nevoie de cine ştie ce dar profetic, pentru a anticipa că la încheierea războiului din Cecenia, patriarhul va binecuvânta pacea.
De fapt, în toată Europa de Est, biserica majoritară a devenit, în mod indirect, un instrument al statului. Apropierea de Occident le aduce erarhilor postcomunişti un alt model, acela al bisericii de stat. În Occident, numai în Franţa este biserica separată de stat. În foarte multe ţări ale Europei Occidentale există biserici naţionale, al căror rol e înscris în constituţie. În Grecia e religia ortodoxă, în Ţările Scandinave – lutheranismul, în toate ţările mici – Monaco, Lichtenstein, San Marino şi Malta religia de stat e catolicismul.
Şi chiar şi în Anglia religia oficială e anglicanismul, întrucât capul Bisericii Anglicane e regina. Tot aşa în Ţările Scandinave, regele şi cel puţin jumătate din membrii guvernului sunt, în mod automat şi obligatoriu, membri ai bisericii lutherane. În majoritatea celorlalte ţări ale Europei Occidentale există un concordat între stat şi biserica catolică, iar în Germania şi Austria predarea religiei în şcoli este obligatorie. Şi în aceste ţări există un impozit ecleziastic, pe care îl plătesc toţi, cei care se declară a aprţine unei religii recunoscute de stat. Această practică întâmpină, însă, o mare rezistenţă în Germania de Est, în landurile foste comuniste şi, în principiu, protestante, unde, după reunificare, populaţia încă nu s-a obişnuit cu acest regim de religiozitate fiscală.
În concluzie: în toată Europa de Est prelatul a fost întotdeauna politizat şi nu e de mirare că în unele ţări, în special în Rusia, România, Bulgaria şi Ucraina, acolo unde preoţimea a pactizat cel mai mult cu puterea, s-a ajuns la o neîncredere a populaţiei faţă de biserica oficială şi la atracţia, aparent apolitică, pe care o reprezintă policlinica adventistă sau casa de cult penticostală.
Bruxelles, Dan Alexe, pentru Radio Europa Liberă