Scandalul telefonului roşu şi atmosfera glacială „poate resuscita un cadavru politic, cel al FSN-ului”.
20 martie 2000
Actualitatea românească. (Comentariu: Neculai Constantin Munteanu).
„Trei Doamne şi toţi trei.”
După ce presa a anunţat că dacă PDSR va ajunge la putere, există posibilitatea instalării unui telefon roşu între Moscova şi Bucureşti, reacţiile politice au fost „pătimaşe, confuze şi violente”. Scandalul a readus în discuţie faptul că fostul preşedinte Ion Iliescu ar fi intrat în complicitate cu autorităţile de la Kremlin pentru reinstaurarea liniilor de forţe ale fostului bloc sovietic.
Astfel, „scandalul firul roşu este o ultimă pagină a controverselor determinate de întârzierea procesului comunismului”.
Ministrul de externe al perioadei în care a funcţionat firul scurt între ţările vecine, prietene ale Rusiei, şi România, Teodor Meleşcanu, a afirmat că nu diplomaţia controla fluxul de comunicaţii dintre Bucureşti şi Moscova, acuzându-l voalat pe Ion Iliescu „de complicităţi dubioase cu Kremlinul”.
Actualul ministru de externe, Petre Roman, a declarat la finalul săptămânii trecute, că ministerul va iniţia o anchetă referitoare la informaţiile cu privire la documentul intern despre înfiinţarea unei legături telefonice directe cu Moscova. Fostul coleg de partid al lui Iliescu afirmă că documentul cu pricina era secret, iar cei responsabili de transmiterea sa către presă trebuie traşi la răspundere, deoarece instituţiile trebuie respectate de cei care le servesc din interior. Roman a mai recunoscut că în perioada în care a fost prim ministru a funcţionat vreme de 2-3 luni în 1990 o asemenea linie guvernamentală.
„Este greu, aşadar, deocamdată să stabilim atât timpul de desfăşurare a evenimentelor, cât şi beneficiarii firului scurt. Trei actori ai scenei politice, şi multe personaje de fundal se regăsesc în capitolele acestui scandal: Ion Iliescu, Petre Roman şi Teodor Meleşcanu. Trei colegi de partid în Frontul Salvării Naţionale şi actualmente adversari pe scena politică”. Aceştia „... trebuie acum să dea o versiune credibilă colaborării cu fosta Uniune Sovietică, dar şi păcatelor originare care au stat la baza întemeierii propriilor partide”.
Multe din crizele coaliţiei guvernamentale se datorează credinţei secrete a partidelor din Convenţia Democrată că Petre Roman este gata oricând să plece pentru a reface alianţele cu fostul lui preşedinte de partid, Ion Iliescu. În acelaşi timp Roman se consideră un martir al colaborării cu partide de centru-dreapta.
La rândul său, Meleşcanu a jucat cartea împăciuirii şi a încercat să se ţină deoparte de certurile politice. „Nici nu era greu. Oamenii fostului şef de campanie electorală ai lui Ion Iliescu nu se înţeleg bine cu nimeni în mod special, ceea ce îi face să întreţină relaţii prietenoase cu tot spectrul politic şi să caute pe un ton ponderat să îşi facă loc pe scena politica românească”.
În ciuda dorinţei de a unifica stânga într-un front comun, cele trei partide, al lui Iliescu, Roman şi Meleşcanu, nu reuşesc să se pună de acord. Scandalul telefonului roşu şi atmosfera glacială „poate resuscita un cadavru politic, cel al FSN-ului şi, de ce nu, şi timpurile bune de odinioară când între Moscova şi Bucureşti legăturile erau mai mult decât telefonice”.