Dosarul Voicu a demonstrat, odată în plus, unitatea de monolit a puterilor în stat şi explică sentimentul apăsător al celor care cară în cârcă instituţii specializate în gestionarea cât mai corectă şi democratică a corupţiei.
Pentru că e oarbă, justiţia din România riscă să se taie cu sabia. N-ar strica s-o facă, dacă taie ce trebuie. Ultima săptămână dosarul parlamentarului Partidului Social Democrat Cătălin Voicu a ţinut capul de afiş.
Cumva, se poate bănui cum, documente secrete din acest dosar au ajuns pe prima pagină a ziarelor. Este vorba despre interceptări telefonice, care dau de înţeles că senatorul PSD (care fusese, la un moment dat în cărţi să ajungă ministru de interne) ar avea la degetul mic tot ce mişcă în preajma palatelor de justiţie şi al parlamentului. Ba chiar şi în palatele preşedinţiei şi al guvernului ar avea influenţă, dar trebuie ceva mai mulţi bani şi timp.
Dosarul acestei afaceri pare a fi mercurialul care cuprinde preţul corect cu care poţi deschide uşa fiecărui birou din instituţiile statului. Desigur, e greu să ne imaginăm ce judecător ar putea extrage grâul din neghina acestui caz. Probabil că, întrucât sunt implicate şi nume ilustre ale magistraturii, se va mulţumi să vânture grâul cu sabia, făcându-i scăpaţi pe toţi, ca să nu sufere nimeni.
Nu-i mai puţin adevărat că-ţi trebuie mult umor să asociezi chipului şi inteligenţei domnului Voicu toată influenţa care rezultă din filele de dosar publicate în presă. Dl Voicu a fost audiat zilele trecute de Comisia juridică a Senatului şi a ratat ocazia decenţei. El şi-a invocat familia până la a treia spiţă pentru a înmuia inima de bronz a justiţiei şi apoi, după ce plenul parlamentar a votat pentru cercetarea lui în stare de arest, a leşinat pe treptele Parlamentului, preferând rezerva de spital, celulei de la Rahova.
Leşinul la locul de muncă e o procedura clasică brevetată la Revoluţie de unul dintre generalii care şi azi face pe bolnavul pe la televizor în loc să înfunde puşcăria. Este un capitol nescris al codului de procedură penală, special pentru VIP-uri care îşi fac periodic investigaţiile la Elias după ce sunt consultaţi la Direcţia anticorupţie care le şi administrează o porţie bună de cătuşe. Se pare că îi inflamează. Este, de altfel, singura formă în care sabia justiţiei le scrijeleşte pielea cornoasă.
Dosarul Voicu a demonstrat, odată în plus, unitatea de monolit a puterilor în stat şi explică astfel sentimentul apăsător pe care-l simt cei care cară în cârcă toate aceste instituţii specializate în gestionarea cât mai corectă şi democratică a corupţiei, în aşa fel încât să beneficieze toţi cei în drept. Dar mai dovedeşte şi faptul că intimitatea a devenit un moft şi că, mai devreme sau mai târziu, telefoanele, corespondenţa şi relaţiile tuturor vor fi monitorizate iar dacă din această indiscreţie rezultă un oarece profit politic e şi mai bine.
Periodic, privilegiaţi din presă descoperă în apropierea redacţiei deşeuri juridice care nu pot fi folosite în justiţie, dar au efecte pe prima pagină a ziarului. Un cititor inocent poate fi mai uşor convins decât un judecător al cărui nume apare în stenograme. Poate de aceea raportul Comisiei Europene publicat zilele trecute insistă asupra faptului că se judecă puţin, rar şi prost în România.
Păi cum s-ar putea judeca mai des şi mai bine când presa a ajuns tribunalul poporului, ca pe vremea stalinismului, procuratura furnizându-i pietrele linşajelor iar creierul care judecă este al dlui Voicu?