„Sunt foarte amestecate amintirile mele. Şi vreau să fie foarte aburite. Şi vreau să păstrez partea pozitivă.”
15 aprilie 2000
Firul Ariadnei. Mărturii din labirintul tranziţiei.
Mărturia și amintirile lui Barbu Brezianu.
O emisiune de Radu Călin Cristea
Născut în 1909, Barbu Brezianu se ţine zdravăn în şaua a două secole şi - de ce nu? - tot atâtea milenii. Poet, critic de artă, unul din cei mai importanţi brîncuşologi români, eseist, traducător şi, în ultimii ani mai ales, memorialist, cu o experienţă personală unică, Barbu Brezianu surprinde, înainte de toate, prin vioiciunea spiritului. Anii pe care îi are, peste 90, se simt uşor poate doar în tentaţia de a privi mai degrabă către un trecut încărcat de amintirea unor mari prietenii - cu Noica, Acterian, Paleologu, Ion Barbu, Ionesco, Ionel Jianu şi câţi alţii.
Se mândreşte a-i fi cunoscut ca dascăli, amici incidental sau pure legături artistice, pe Blaga, Bacovia, Vianu, Rosetti, Oprescu, Zarifopol, Eliade, Sadoveanu, Moisil, Mateiu Caragiale, Petru Comanescu, Arghezi, Carandino, Marcel Iancu, Vinea, Camil Petrescu; cu acesta mai mult a polemizat. Apoi Nicu Steinhardt, Ciorănescu, etc. A fost foarte apropiat de nume sonore ale artei plastice şi urmează o altă listă impresionantă: Ressu, Steriade, Ciucurencu, iarăşi Marcel Iancu, Cecilia Cuţescu-Stork şi Liţa Stork-Botez, Jalea, Irimescu, Catargi, Iliţă Petraşcu ş.a.m.d.
Cu un umor savuros, Barbu Brezianu anunţă, că miliţienii au uitat, că făcuse totuşi parte dintr-unul din cabinetele Maniu. Miliţienii şi aparatul represiv comunist nu l-au cruţat, însă, pentru binecunoscutele manifestări ostile împotriva orânduirii sociale. Liste, oameni, aventuri, nimic din întâmplările istoriei româneşti, începând din perioada interbelică şi până în prezent, nu i-au fost străine lui Barbu Brezianu.
Timpurile anormale, scrie Barbu Brezianu, nu dau societăţii un aer de familie. Şi Brezianu a cunoscut pe propria piele anormalitatea aproape a cinci decenii de dictatură. Cum însuşi recunoaşte, dintre cei vechi au mai rămas trei muşchetari: Pericle Martinescu, australianul Lucian Boz şi el, Barbu Brezianu. Muşchetar, mohican, contează prea puţin cum îi numim, cei trei pot da încă seama despre vremuri legate de mister, de un farmec strălucitor al perioadei interbelice, dar şi de abisurile lungii nopţi totalitare. Pe Barbu Brezianu ne-am lăsat tentaţi să-l descoasem în emisiunea de astăzi, încercând să aflăm şi ce fel de aer respiră tranziţia românească, desigur prin comparaţie cu numeroasele atât de diferitele şi unicele tranziţii, pe care nonagenarul Barbu Brezianu a avut privilegiul să le cunoască.
Radu Călin Cristea: Domnule Barbu Brezeanu, aţi trecut cu dezinvoltură un număr impresionant de ani, sunt peste 90. Sunteţi poet, critic de artă, un cunoscut brîncuşolog, nu în ultimul rând, un rafinat traducator. Decurând aţi primit o importantă distincţie din partea Ambasadei Finlandei pentru tălmăcirea „Kalevalei”; aţi tradus această epopee prima oară, mi se pare, prin 38. S-ar putea spune, că aveţi, aşadar, mai multe, să le spunem, identităţi. În care dintre acestea vă recunoaşteţi cel mai profund? Cum vă doriţi să fiţi identificat înainte şi înainte de toate?
Barbu Brezianu: „Sunt bucuros, mai întâi şi întâi, că pot colabora, recolabora la postul Europa Liberă, care pentru noi sunt amintiri de neuitat: Noel Bernard, Monica Lovinescu, Ierunca, Mircea Carp. Aşa că bucuria de a reveni la microfon este pentru mine o onoare dar şi o plăcere.
Mă întrebaţi, cum mă încadrez eu în toate aceste preocupări alternative? Într-adevăr, creionul mă fură când într-o parte, când în alta. N-am un program fix. Se ivesc fel de fel de prilejuri, mai mici, mai importante, mai seducătoare. Uneori sunt urâte şi trebuie înfierate. Alteori mă apucă dorul, mai rar, de a face poezii, fiindcă foarte multă vreme m-am abţinut să revin la o veche meserie din anii tinereţii mele. Depăşit, mai ales, de admirabilii poeţi actuali ai literaturii române, de la Mircea Cărtărescu la atâţia alţii, nu vreau să-i mai numesc. Încât mă fofilez şi eu între proză, artă plastică, traducere, oarecum, o mică harababură.”
Radu Călin Cristea: Pentru că, vă mărturisesc sincer, nu prea ştiu ce perspectivă să atac mai întâi, aş adopta o formulă mai comodă, mai prudentă în orice caz pentru începutul discuţiei noastre. Fiind oarecum inspirat şi de un recent interviu, acordat de Dumneavoastră săptămânalului Dilema, în numărul din 16 martie anul curent al acestei publicaţii. Vi se pun acolo, domnule Brezianu, mai multe întrebări, legate de românitatea Dumneavoastră. Cred, că v-a surprins şi pe Dumneavoastră avalanşa de întrebări pe această temă, întrebări adresate de Tita Chiper.
Aşadar, domnule Brezianu, unde se află, în opinia Dvs, limita dintre asumarea naturală, decentă, să spunem, a apartenenţei la o anumită etnie şi accentuarea progresivă a acestei apartenenţe, până spre deviaţionismele de dreapta, despre care, poate, vom vorbi mai în cursul a acestei discuţii.
Barbu Brezianu: „Sunt foarte aburite dioptriile mele retrovizoare. Vă spun drept, am fost asediat în ultima vreme de fel de fel de intervievări: de la admirabila doamna Tita Chiper. Am fost asediat de un tânăr elev al liceului Spiru Haret, unde am fost şi eu elev pe vremuri, alături de Mircea Eliade, Arşavir Acterian, Dinu Noica şi atâţi alţii, care au fost fala acestui liceu. Şi m-am conformat, am fost la liceu, cu emoţie.
Pe urmă alt sector care m-a asediat în ultima vreme, o să vă miraţi, poate, Ministerul de Interne pe Prefectura poliţiei capitalei. Pe vremuri am fost în primul guvern Iuliu Maniu, am fost şef de cabinet la Ministerul de Interne, ceea ce am ascuns multă vreme, n-am vrut să mă divulg. Şi nici nu m-au dibuit cadrele regimului trecut. Însă acum au descoperit poliţaii detectivi faptul ăsta şi mi-au luat interviu şi ei. Încât venirea mea la postul Europa Liberă este o foarte plăcută diversiune.”
Radu Călin Cristea: Pentru că vorbeaţi mai devreme, foloseaţi cuvântul „fofilare” cu un umor care nu v-a părăsit şi la această vârstă a senectuţii. Aminteaţi de faptul, că nu v-ar fi dibuit poliţiştii şi mai apoi miliţia comunistă.
Barbu Brezianu: „Securiştii mai degrabă”
Radu Călin Cristea: Securiştii, mai degrabă.
Barbu Brezeanu: „Securiștii care m-au vizitat de-atâtea ori şi noaptea şi ziua.”
Radu Călin Cristea: Aş vrea să ne oprim puţin asupra acestei perioade sumbre. Aţi fost şi la canal, aţi făcut puşcărie. Să ne oprim puţin asupra viziunii, pe care o aveţi acum asupra acelei perioade întunecate, de după venirea la putere a comuniştilor. Îngăduiţi-mi o scurtă digresiune: amintirile lui Corneliu Coposu despre viaţa în puşcărie sunt senine, dar mai degrabă discrete şi cu anumită sobrietate în discurs. Vă amintiţi cum povestea, aproape ca pe o banalitate, cum a simţit nevoia să-i ofere în închisoare nişte portocale doamnei Ana Pauker. Era o comunistă, era de o cu totul altă viziune politică, dar era - nu-i aşa? - doamna Pauker, în faţa căreia nu se putea comporta decât ca un gentleman.
Barbu Brezeanu: „Un gest galant. Era un cavaler medieval, Corneliu Coposu.”
Radu Călin Cristea: Lena Constante, în minunata ei carte, Evadarea tăcută, prezintă puşcăria ca pe un spaţiu cu adevărat terorizant, cu toate mizeriile ei şi umilinţele fiziologice. Ierunca, care e deja un clasic al mărturiilor despre viaţa în puşcărie, descoperă, în Fenomenul Piteşti, esenţe metafizice ale acestui spaţiu carceral. Acuma confesiunile Dumneavoastră despre anii de puşcărie, nu multe de altfel, n-aţi scris foarte mult despre această perioadă, seamănă foarte tare cu cele ale prietenului Dumneavoastră, Alecu Paleologu. Pentru că vorbiţi despre anii aceia de temniţă cu un aer, nu ştiu cum, dezinvolt, aproape jubilativ. Aveţi puterea de a-i caricaturiza pe cei, în care alţii vedeau doar brute şi torţionari. Şi atuncea v-aş întreba, după această digresiune, îmi cer scuze pentru lungimea ei, ce au însemnat, de fapt, pentru Dumneavoastră anii de puşcărie? Şi e şi momentul, poate, să ne amintim de Corneliu Coposu şi ceilalţi parteneri de temniţă.
Barbu Brezianu: „Am căutat partea, cât se putea găsi, cât se putea dibui, partea frumoasă a acestei vilegiaturi, să-i spunem, la Marea Neagră. Nedorită vilegiatură, care avea efectiv şi părţile ei frumoase. Am mai evocat altă dată nopţile admirabile, pe care puţini oameni sunt în măsură să privească bolta cerească noaptea. Toată diversiunea stelelor. Mişcarea aceea vie a unor diamante cereşti, care sunt extraordinare.
Am avut privilegiul să am alături pe Petru Manoliu, un scriitor din păcate astăzi uitat, un camarad extraordinar şi care se pricepea şi în astronomie. Încât amintiri frumoase sunt mai degrabă nopţile, decât zilelele. Zilele au fost zile de coşmar. Dar mai bine să nu vorbesc de treaba asta; şi de umilinţele la care am fost supuşi. În contrast, mă gândesc astăzi la cei, care fac puşcărie, care fac pe bine, după sentinţe penale, după judecăţi. Noi eram trecuţi aşa, prin ciur şi sită, foarte rapid. Ei bine, deţinuţii de astăzi stau confortabil. Au televizor, au părul pe ticva capului, nu sunt raşi în cap, au fel de fel...
Noi nu ne bucuram de aceste privilegii pe vremea ceea. În afară de vizitele duminicale, care erau tare greu de ajuns. Fiindcă nu era uşor să ajungi din Bucureşti până la Midia. Sunt foarte amestecate amintirile mele. Şi vreau să fie foarte aburite. Şi vreau să păstrez partea pozitivă.”
Radu Călin Cristea: Ce prieteni răsar din aceşti aburi, despre care vorbiţi? Pe care îi identifică mai simplu, mai profund memoria Dumneavoastră?
Barbu Brezianu: „Petru Manoliu, în primul rând. Cu care munceam şi la târnăcop şi la roabă cu el, Călin Botez, băiatul lui Jean Bart, Bani Ghica, cu care ne vedem astăzi, mai degrabă ne vedem la joc de club, cu Bani. Însă Oni Brătianu era cel mai admirabil, care făcea fală şi cinste familiei Brătianu. Modul lui de a se comporta era o pildă vie faţă de noi toţi. Şi îmi pare atât de rău că s-a prăpădit atât de devreme. N-a avut parte să se bucure de o parte mai luminoasă. Poate că anii de la canal şi de la puşcărie i-au împuţinat zilele.”
Radu Călin Cristea: Să facem, domnule Brezianu, un salt, poate brutal, din această perioadă. Vă respect dorința exact de a o lăsa acoperită în aburi. Să ne amintim, că emisiunea noastră tratează o temă foarte complicată şi anume aceea a tranziţiei. Sentimentul meu este, că multor români le lipseşte astăzi un instinct pozitiv al existenţei. O anumită forţă de a o lua de la capăt, în pofida unor eşecuri. Vedeţi, persoanele mai tinere, mai tinerele decât Dumneavoastră, parcă abia aşteaptă să iasă la pensie, pentru a se lamenta apoi, cât de grea e viaţa, cum nu ajung banii, etc. Întrebarea mea ar fi: cum aţi compara, să zicem, viaţa de acum, în tranziţie, cu viaţa în perioada războiului, apoi cu viaţa la canal? De ce este pentru unii tranziţia atât de insuportabilă?
Barbu Brezianu: „Cred că tineretul în special este tare dezamăgit de ce se întâmplă jur-împrejurul lor. Au motive. Viaţa a devenit atât de prozaică. Atât de stupidă uneori. Bucuriile sunt atât de mici şi rare.
Vedeţi, pe vremea regimului comunist, partea artistică era, totuşi, foarte animată. Aveam concerte extraordinare – l-am avut pe Karajan, a venit şi Aznavour aici. Au fost şi cele două colocvii internaţionale Brîncuşi, la care au venit cei mai mari critici de artă din toată lumea. Toate astea se întâmplau ca nişte diversiuni, care acuma sunt rarissime. Indirect fac un elogiu unui regim, care era altminteri foarte urât şi foarte sec. Însă avea aceste mici eşapamente, care aduceau bucurie, care astăzi nu mai sunt.
Literatura de astăzi, care este foarte înfloritoare, poezia în special, a ajuns, din cauza scumpirii, un privilegiu, la care nu avem acces. Răsfoim mai degrabă, decât citim, prin librării. Despre ce vă spun eu, e un punct de vedere foarte mic, foarte restrâns, pe care nu-l pot generaliza.”
Radu Călin Cristea: Să înţeleg, din ceea ce spuneţi, domnule Brezianu, că aveţi în continuare nostalgia acelei rezistenţe prin cultură, atât de invocate în perioada comunistă?
Barbu Brezeanu: „Da. Era o plăcere să poţi asculta Vocea Americii, să poţi asculta Europa Liberă, să poţi asista la un concert. Să poţi mânca o portocală, sau o banană era chiar un eveniment pe vremea ceea. Pe când acum zac şi uneori chiar putrezesc.
Cum ar spune francezul y'a des hauts et des bas. În aceste împrejurări foarte complexe, oamenii uită cât de rău era. Câte cozi se făceau ca să obţii un kilogram de carne, sau un kilogram de brânză. Veneai acasă ca un triumfător, aducând un asemenea pachet. Ei bine, astăzi e la îndemâna tuturora. Lucrul pare natural, banal, firesc, încât toate povestirile astea au un dublu sens, foarte contrastant şi, într-un fel, ireal.”
Radu Călin Cristea: Domnule Brezianu, aţi pronunţat un nume propriu, cu câteva minute mai devreme. E vorba de o persoană foarte apropiată sufletului Dumneavoastră. E vorba de unul din marii sculptori ai secolului trecut, despre care aţi scris câteva studii foarte importante. E vorba, fireşte, de Brîncuşi. Scrieţi într-un loc, şi vă citez, «Să-i mulţumim lui Dumnezeu că ni l-a dat pe Brîncuşi, ca să ne spele de multe păcate şi de superficialitatea în care ne bălăcim, uneori». Aş vrea să vă rog să comentaţi propriile spuse. Ce e cu această ofrandă divină, numită Brîncuşi? Şi ce legătură poate avea cu această „bălăceală în superficial”, de care aţi amintit?
Barbu Brezianu: „Da, aveţi perfectă dreptate. Consider pe Brîncuşi ca cel mai important român, care are - spun lucruri foarte banale - care are efectiv o priză pe toate continentele. Este unul din puţinii oameni, care se ştie că e român şi care se ştie că este şi genial. Şi faptul, că la noi în ţară de patru ani de zile capodopera lui zace închisă în nişte containere... Ceea ce n-au reuşit comuniştii s-o facă, a reuşit un simplu personaj.”
Radu Călin Cristea: Vă referiţi la Coloana Infinitului.
Barbu Brezianu: „Da, uite trec la capodopera lui de la Târgu Jiu. Ar trebui să se pregătească la anul, la mai puţin de un an de când suntem acuma şi aş face un apel către Ministerul Culturii, către Academia Română, Institutul de Istorie a Artelor al Academiei, la Muzeul din București la Muzeul din Craiova, la Primăria din Tîrgu Jiu să se pregătească de-acuma de un mare jubileu. Se vor împlini 125 de ani de la naşterea lui Constantin Brîncuşi. Vă spuneam adineaori de acele simpozioane, care au fost sub regimul trecut. Ei bine, datorită arhitectului Macovei, care a fost ministrul Culturii, s-a putut face aceasta sub comunişti. Ar fi o gravă eroare şi o ruşine, chiar, să nu fie prăznuit precum se cuvine, şi încă mai frumos ca înainte, acest admirabil jubileu.”
Radu Călin Cristea: Domnule Brezianu, nu mă simt foarte acasă în acest subiect. Din presa de la Bucureşti, am putut afla, că acea persoană, pe care n-aţi numit-o, iată o numesc eu, e vorba de dl. Radu Varia, ar putea fi o personalitate controversată. Ceea ce este deja o informaţie publică, e aceea că la Tîrgul Jiu, Coloana Infinitului a lui Brâncuş a fost dezmembrată în module şi aşteaptă o soartă mai bună. Domnul Varia afirma, că trebuia să se intervină pentru că în interiorul Coloanei s-ar fi produs o corodare foarte periculoasă, sau ceva de genul acesta. Cert este, că nu mai putem vorbi, în termeni proprii, despre existenţa unei Coloane a Infinitului, cel puţin nu una pe verticală, ci mai degrabă una pe orizontală. Intraţi puţin în acest contencios: cum comentează repurtatul brîncuşolog, care sunteţi, situaţia de astăzi a Coloanei Infinitului?
Barbu Brezianu: „Uitaţi-vă, au trecut patru ani de când ea a fost dezmembrată. Cu alai. Cu o recepţie, la care organizatorul Varia cu un tren special, care pleca iniţial din Gara Buftea non stop până la Tîrgul Jiu. Cu musafiri, cu ambasadori, care efectiv au fost, au luat parte la ceremonia dezmembrării ei. El a avut atunci, în 1996, a avut voie, în scris, să scoată un modul, pentru care a făcut o repetiţie în ajun. Şi să demonstreze această premieră mondială: demontarea unui monument de artă!
Au trecut de atunci patru ani. Nu s-a făcut nimica decât s-a tergiversat şi am impresia, că se tergiversează încă mai mult. Toate autorităţile se ocupă numai de stâlpul, care susţine Coloana, pe care Radu Varia îl vroia, încă cu câţiva ani înainte să-l demonteze, îl vroia să fie din oţel inoxidabil. Însă pe nevăzute. Şi el a reuşit performanţa să demonteze de sus până jos. Încă mai grav, au fost smulse cu brutalitate. Primele trei-patru sunt fisurate. Iar modulul 16, mi se pare, i-a făcut, nu se ştie cine, o imensă gaură rotundă, de 133 de milimetri. Va să zică, Coloana a fost mutilată. Nimeni nu se ocupă de Coloană. Se ocupă de stâlpi.
Se apropie patru ani, de când s-a comis această crimă, această nelegiuire. Impresia mea e, că se tergiversează înadins, poate, ca să se schimbe Guvernul, ca să vină altă echipă, poate mai prielnică prieteniei lui Radu Varia şi ca să îşi facă idealul la care el îl râvnea, să înlocuiască stâlpul, să înlocuiască Coloana nu mai ştiu cum.”
Radu Călin Cristea: Cine ştie? Suntem asediaţi şi de politică, ca să vă citez o frază rostită la începutul discuţiei noastre. Domnule Brezianu, ne rămân din ce în ce mai puţine minute pentru discuţia noastră. Am în faţă o sumedenia de alte întrebări. Aş fi foarte tentat să vă provoc la câteva evocări, legate de prietenii Dumneavoastră, de relaţiile speciale, pe care le-aţi avut. Vorbeaţi de Arşavir Arcterian, de Dinu Noica. Cu ultimii aţi fost colegi la Spiru Haret. De Alecu Paleologu. O relaţie foarte specială cu exoticul Ion Barbu.
Ceva mă face să mă opresc, totuşi, asupra unei alte prietenii. Care mi se pare mult mai încărcată de simboluri. E vorba de aceea cu Eugen Ionesco. Poate n-a fost o prietenie, ci o relaţie mai specială. Aţi corespondat cu autorul Rinocerilor. L-aţi vizitat la Paris. Haideţi să-l evocăm puţin pe acel Eugen Ionescu. Cum l-aţi redescoperit? Un Eugen Ionescu deja celebru, membru al Academiei Franceze? Cum v-a primit? Cum l-aţi simţit? Cum aţi dialogat cu Eugen Ionescu?
Barbu Brezianu: „Parcă-l revăzusem alaltăieri. Atât era de spontan, de simplu, de bucuros, de năzdrăvan. Întîi am vorbit la telefon cu el şi pe vremea ceea îl imitam pe Iorga, și el şi noi, am început să graseiem. Bineînţeles, că într-o românească perfectă, neuitată. Şi l-am regăsit pe Eugen la fel de tânăr, cu spiritul, cu mintea, cu vorba. Nu i se urcase câtuşi de puţin la cap faptul că era membru al Academiei franceze, că era jucat pe toate continentele.
Omul de valoare, omul adevărat nu se schimbă. Bucuria de a-l revedea a fost reciprocă. M-a găzduit chiar la el. Şi omul ăsta atât de celebru era de o simplitate... Stătea la etajul şase. Nu avea maşină. Nici bicicletă. Mergea pe jos, cu metroul. Era un om de o autentică omenie, românească, aş spune.”
Radu Călin Cristea: V-aţi întâlnit numai la Paris?
Barbu Brezianu: „Nu. M-a poftit..., el îşi cumpărase din banii pe care-i câştiga cu piesele de teatru, o mică fermă, care aparţinuse pe vremuri lui Sacha Guitry, pe malul unui râu, o moară (Le Moulin). A tocmit un taxi, am mers acolo şi am stat o săptămână, în care el a fost extraordinar de bun. M-a dus la Chartres, care nu cunoşteam. La minunata catedrală. Am fost să vedem locuinţa lui Marcel Proust.
Sunt lucruri, care nu le voi uita niciodată. Bucuria care mi-a făcut-o revederea cu Eugen şi regăsirea lui exact cum era pe vremuri la Corso, la Bucureşti, la Baru, la Herdan, cu toată generaţia noastră, dar care puţini au mai rămas azi. Alecu Paleologu, în Australia Lucian Boz şi în Bucureşti Pericle Martinescu. Suntem ultimii trei muşchetari.”
Radu Călin Cristea: Era cumva generaţia 30? Vă simţiţi racordat la această generaţie? Teoretic da, practic aş zice nu. Pentru că aţi avut o prezenţă foarte discretă. Mi se pare, că undeva aţi justificat-o prin faptul, că Dumneavoastră, ca magistrat, nu puteaţi să intraţi prea brutal în polemici politice, culturale ş.a.m.d. Deci, vă simţiţi integrat în generaţia 30?
Barbu Brezianu: „Da, eu trebuia să fiu neutru ca magistrat, să nu mă... Nu numai că eram magistrat, dar aveam şi un tată, care era magistrat. Părintele meu, deja îl compromisesem cu poeziile, încât prezenţa mea era destul de discretă. Deşi participam la toate conferinţele Criterionului, la toate adunările de după, care erau minunate. Prietenia mea era, totuşi, neoficială.
E o nedreptate, care i se face lui Petre Pandrea. Petre Pandrea era şi el; readus acum în actualitate cu memoriile lui, era o prezenţă oarecum de partea stângă, foarte importantă. El era autorul, în 1928, al unui manifest, Manifestul Crinului Alb. Toate astea ar trebui reluate şi accentuate cu mai multă vigoare, fiindcă îl consider pe Petre Pandrea un uitat şi un nedreptăţit. Şi mă bucur, că s-ar putea acuma să fie readus în primul plan.”
Radu Călin Cristea: O facem cu siguranţă. N-aş vrea să uităm, domnule Brezianu, nici o clipă, că aţi fost un magistrat. Proveniţi dintr-o familie de magistraţi. Aţi lucrat cu legile, aţi cunoscut sistemul justiţiei şi în perioada interbelică. L-aţi văzut apoi în malefica lui manifestare şi în perioada comunistă. Ce reproşaţi justiţiei româneşti de după decembrie 89?
Barbu Brezianu: „Este mult prea blajină cu răufăcătorii, cu escrocii, cu cei care fac speculă şi cu banii ademenesc oamenii. Ispitesc în sărăcia care trăim cu fel de fel de mijloace, încât Magistratura este, pe de o parte, năvălită de răufăcători, dar nu aplică cu promptitudine pedepsele care li s-ar cuveni. Aş dori să fie o magistratură mult mai severă cu cazurile care sunt, efectiv, dovedite a fi nişte fărădelegi. Şi să aplice celor mari răufăcători, acelor granguri, care mişună prin toate ministerele şi autorităţile publice şi care mituiesc oamenii. Cu aceea să fie cu o duritate exemplară. Vorbeşte, poate, şi procurorul, care am fost şi care văd, cu regret, că e destul de bleagă sancţiunea unora, care merită mult mai mult şi mult mai cuvenit.”
Radu Călin Cristea: Sunt legile proaste sau e vorba de legi bune aplicate prost?
Barbu Brezianu: „Ei, nu sunt pus să judec legile. Legile se pot interpreta, după cum se cuvine a fi tălmăcite, aplicate. Există portiţe în fiecare lege, astfel că judecătorul poate să jongleze şi să nuanţeze pedepsele; precizez că vorbesc de delictele penale.”
Radu Călin Cristea: O ultimă întrebare, domnule Barbu Brezianu. O întrebare, prin care, într-un fel, împreună vom lăsa să cadă cortina peste emisiunea noastră. Aţi trăit aproape integral secolul trecut şi iată-vă păşind voiniceşte în mileniul trei. Referitor la secolul trecut: ce rămâne din el? Cum ar spune Călinescu: la o ultimă analiză de retortă, ce se decantează esenţial din secolul de care tocmai ne-am despărţit și pe care l-aţi cunoscut în toate profunzimile sale şi în acest evantai ameţitor de epoci şi de regimuri, care s-au tot succedat ?
Barbu Brezianu: „Exagerați, cînd spuneți că l-am cunoscut. Am avut, fireşte, privilegiul să asist în anii tinereţii mele la ziua, când a apărut Cuvintele potrivite ale lui Arghezi. Şi apoi la constelaţia celor trei mari „B”: Blaga, Barbu, Bacovia. La care aş adăuga încă doi „B”: pe Brâncuşi şi Brauner. Oamenii ăştia au marcat cultura, literatura şi spiritualitatea românească. La ei mă refer. Ei sunt ctitorii artei literaturii româneşti. Şi mă bucur, că i-am putut cunoaşte pe toţi trei aceştea. Inafară de Brîncuşi. Că am putut să le strâng mîna. Să-i privesc în faţă. Şi să le spun, cât de mult îi admir.”
Radu Călin Cristea: Vă propun să ne oprim aici. Domnul Barbu Brezianu, vă mulţumesc pentru participarea la acestă discuţie.