Un mănunchi de documente de arhivă inedite despre viața unui pianist român de valoare, astăzi practic uitat, Theophil Demetriescu (1891-1958).
Se poate scrie o istorie culturală a României sau a Moldovei contemporane, sub regim comunist, folosindu-se doar izvoarele numite orale, amintirile culese de la cei care au trăit perioada sau caracterizările unor personaje așa cum au circulat ele în epocă? Diferă exigențele redactării unei istorii veridice de cele ale întocmirii unei istorii culturale ? La ambele întrebări un răspuns onest este mai curînd negativ. Exigențele ar trebuie să fie la fel de respectate, iar utilizarea cu prioritate a documentelor scrise de epocă, a celor de primă relevanță, o condiție indispensabilă.
Convingerea intimă mi-a fost întărită recent cercetînd un mănunchi de documente de arhivă inedite despre viața unui pianist român de valoare, astăzi practic uitat, Theophil Demetriescu (1891-1958). Elev la Berlin și apropiat al unui mare compozitor și interpret, Ferruccio Busoni, pianistul român și-a petrecut cea mai mare parte a vieții adulte în Germania, unde a concertat cu succes și a înregistrat o serie de piese muzicale pentru mai multe case de discuri. Demetriescu s-a întors în România în anii celui de-al doilea război mondial și și-a trăit ultimul deceniu de viață sub regim comunist.
Singurul dicționar al muzicienilor români, apărut după 1989, pretinsă lucrare de cercetare, îi expediază ultima perioadă de viață în două fraze, menționînd că între 1945 și 1950 a predat la Conservatorul din Cluj și că, între anii 1948-1958, „In viața particulară (sic! V.E.)... devenise o fire boemă, contemplativă, nu mai studia, fapt care l-a adus în pragul unui amatorism pianistic surprinzător.” O informație, desigur, neatribuită, venind din ceea ce s-ar putea numi folclorul istoric oral, ce tinde să pună, la prima vedere, o amprentă negativă definitivă asupra omului și artistului.
Or, ce spun documentele reale, cîteva scrisori expediate de la București unui muzician și filantrop elvețian, Werner Reinhart, prieten și susținător al mai multe artiști români de clasă, între care Filip Lazăr, Clara Haskil, Dinu Lipatti etc. ? In octombrie 1950, Theophil Demetriescu îi scria: „De aproape un an, sînt acum profesor la Institutul de Artă din Cluj [fusese angajat, potrivit altei scrisori, la 1 noiembrie 1949 și nu în 1945!], dar am fost tot timpul, exceptînd vacanța, despărțit de soție și copil întrucît pentru ei nu a existat un adăpost, eu locuind în mizerie, într-o sală de predare a Institutului... Salariul este prea mic pentru a trăi și prea mare pentru a muri, astfel că trebuie să ne chinuim peste măsură pentru a aduna strictul necesar traiului...
In plus este foarte nesigur dacă la începutul anului școlar... voi păstra postul la Cluj, sau voi depinde din nou, astfel, de puținii mei prieteni din străinătate care, din nefericire, mă ajută foarte rar cu un pachet.” Și pianistul solicita în continuare un pachet, enumerînd cantitățile maxime de alimente admise, nu mai mult de jumătate de kg fiecare, adăugînd: „nu aș îndrăzni să vă deranjez dacă nu aș avea din nou griji urgente de alimentație și nu aș umbla cu pantofii rupți...”
Același peisaj sinistru este descris și într-o scrisoare inedită din aprilie 1951, cînd scria în Elveția: „ca să putem supraviețui, soția mea a trebuit să îngrijească zi și noapte, timp de mai multe săptămîni un bolnav grav”. Iar pianistul se bucura de un concert pe care îl putuse da la Craiova, dar pe care trebuise să-l studieze în pripă, „cu mari greutăți, pe instrumente proaste și neavînd încă, o oră înainte de plecarea trenului, toți banii necesari de călătorie ”. „Speranța unui trai omenesc se îndepărtează din ce în ce mai mult” și, adăuga Teophil Demetriescu în final, „dorințele și speranțele mele a trebuit, din păcate, să le abandonez de mult”.
Mai este nevoie de adăugat că între mărturia documentului și aserțiunea dicționarului muzical citat, diferența în calitatea restituirii adevărului despre viața unui muzician sub regimul comunist în anii 1950-51 este de la cer la pămînt ?