România are o lege a lustraţiei, care prevede limitarea accesului la funcţii si demnităţi publice a persoanelor care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist. Lustrabili sunt cei care au ocupat funcţii de conducere remunerate în PMR, PCR, oraganizaţiile comuniste de tineret şi studenţeşti, deputaţii în Marea Adunare Naţională, membrii consiliilor populare, cei ai Consiliului de Stat şi de Miniştri. Sub incidenţa legii intră securiştii, magistraţii cu funcţii de conducere în sistemul judiciar, şefii din Inspectoratul General de Miliţie, şefii misiunilor diplomatice şi consulare. Toţi au o interdicţie de cinci ani la funcţii publice numite şi alese.
La ce foloseşte o astfel de lege la douăzeci de ani de la căderea comunismului şi tot la douăzeci de ani de la Duminica Orbului, când românii au votat venirea la putere a cohortei de nomencalturişti, în frunte cu Ion Iliescu, plus şi anexele din securitate, justiţie şi din ministerul de interne? La nimic. Cei mai mulţi lustrabili au dispărut pe cale naturală, au ieşit la pensie şi se bucură de pensii generoase, au intrat în afaceri, îmbogăţindu-se prin jefuirea statului şi n-au nevoie să fie numiţi sau aleşi în funcţii.
Deşi legea lustraţiei nu-l mai atinge, singurul care se agită este Ion Iliescu, omul care a profitat din plin, spre nenorocirea României, de respingerea punctului opt al proclamaţiei de la Timişoara. Lustraţia este anacronică, antidemocratică, anticonstituţională, a zis Ion Iliescu, o diversiune după principiul „ţara arde şi baba se piaptănă”. Pe bună dreptate, cu precizarea că baba care se piaptănă inutil este chiar el, Ion Iliescu, cel care a asigurat impunitatea şi prosperitatea nomenclaturii comuniste, a Securităţii, a neonomenclaturii postcomuniste.
Aşa ca, în mod firesc, PSD va contesta legea la Curtea Constituţională, cu şanse de a câştiga. Dar chiar dacă nu va câştiga, din lipsă de lustrabili, legea lustraţiei va fi de o splendidă inutilitate. Încă o formă fără fond, cum a fost şi condamnarea comunismului.
Cum viaţa le potriveşte pe toate, legea lustraţiei a avut parte şi de rânjetul Securităţii. George Homoştean, ministru de interne din timpul comunismului, a fost decorat, exact în aceste zile, cu Virtutea Militară. Şef şi al Securităţii, implicat în asasinarea disidentului Gheorghe Ursu, Homoştean fusese condamnat, încă din 2002, pentru instigare la omor deosebit de grav. Preşedinţia şi-a asumat eroarea şi a retras decoraţia, la semnalarea presei. De vină ar fi Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, care a făcut propunerea şi care a mai greşit odată. În 1998 a propus spre decorare pe torţionarul Vasile Ciolpan, comandantul Penitenciarului Aiud. Asociaţia cuprinde tot mai puţini veterani de război, dar ascunde un mare număr rezervişti din miliţie si din Securitate, care s-au ilustrat într-un singur război, cel dus de comunişti împotriva românilor. Pe scurt, Securitatea este peste tot şi este practic intangibilă. Cu sau fără legea lustraţiei.
La ce foloseşte o astfel de lege la douăzeci de ani de la căderea comunismului şi tot la douăzeci de ani de la Duminica Orbului, când românii au votat venirea la putere a cohortei de nomencalturişti, în frunte cu Ion Iliescu, plus şi anexele din securitate, justiţie şi din ministerul de interne? La nimic.