România: Presa la ora restructurării brutale

E ciudat dar şi explicabil, desigur, ca în ţara în care nu există niciun ziar de partid, presa să intre cu tot cu cizme şi aruncătoare de flăcări în campaniile politice.

Presa e pe punctul să devină, ca Ana lui Manole, doar un mort frumos cu ochii vii la fundaţia statului, de când de pe meterezele celui mai înalt for de securitate întâii lunetişti ai ţării au stabilit că pixurile jurnaliştilor au un calibru ilegal. După ani de aşteptare, Consiliul Suprem de apărare a Ţării a pus pe hârtie Strategia de securitate a ţării din care reiese că, alături de traficanţii de droguri, jurnaliştii vând opiu poporului pe banii sulfuroşi ai mafiei economice. Asta pentru că o parte din presă a funcţionat, zice-se, partizan, adică împotriva lui Traian Băsescu şi a locotenenţilor săi. E ciudat dar şi explicabil, desigur, ca în ţara în care nu există niciun ziar de partid, presa să intre cu tot cu cizme şi aruncătoare de flăcări în campaniile politice. Dacă privim îndărăt, jurnaliştii români au fost mereu prinşi pe frontul politic fiind uneori simpli executanţi, alteori simpli executaţi.

De mai bine de doi ani, adică în timpul guvernării Boc, întreaga presă trece printr-o restructurare care seamănă a măcel şi a pericol de moarte pentru siguranţa naţională. Tirajele s-au redus sub pragul existenţei. Sute de ziare, posturi de radio şi televiziune au amuţit. Mii de jurnalişti s-au recalificat. Morile de hârtie, ca şi cele de bani, se învârt mult mai lent iar autorităţilor cărora le plăcea să dea publicitate că o dădeau pe ochi frumoşi şi primeau, în schimb, un loc cu maximă vizibilitate şi audienţă, au început să nu mai aibă cui da aceşti bani.

Cu toţii ar vrea să se vadă pe prima pagină, dar nu mai au unde-o face pentru că numai publicaţiile care critică guvernul au rămas în cârje, dar în picioare. În aceste cioburi se taie membrii CSAT când calcă în picioare sindicatele, patronatele, organizaţiile nonguvernamentale şi cârdurile de pensionari leşinaţi pe la porţile raiului fiscal. S-ar părea că, dacă jurnaliştii n-ar trage clopotele-ntr-o dungă, lumea ar fi mai frumoasă.

În cele din urmă, de vină este, fireşte, opoziţia care a conspirat împotriva statului lui Traian Băsescu, atacând cu grenade lacrimogene populaţia care, altfel, ar fi foarte mulţumită că vede stele verzi în întunericul reformei. E greu de ştiut de ce nu ar fi la fel de periculoşi pentru siguranţa naţională jurnaliştii, nu puţini, care apără, fără să facă rezerve de muniţie şi ruşine, măreţele înfăptuiri care ne-au dus în fruntea crizei economice, cucerind recorduri peste recorduri de proastă guvernare? De ce n-ar fi un pericol consilierii prezidenţiali care compară presa din România cu cea din Iugoslavia sau Rwanda, iniţiatoarele morale ale purificării etnice? De ce n-ar fi un pericol chiar cei care s-au înstăpânit peste banii statului, ironizând îngrijorările publice despre care spun că sunt propaganda frustraţilor din opoziţie? De ce n-ar fi un pericol naţional magistraţii care cântă cu voci soprane de fericire în vreme ce desţelenesc drumurile şi netezesc hârtoapele pentru limuzinele mai-marilor zilei?

Ca o încununare pitorească a acestui raport oficial, în chiar orele în care era oficializat, unul dintre jurnaliştii care s-au remarcat în turma păstorită şi mulsă la ore de maxim rating de autorităţi a fost arestat şi dus la Direcţia anticorupţie cu cătuşele la mână. Televiziunea lui, primul tabloid tv românesc, trăia din senzaţional, dar oficialii nu ezitau să facă o haltă în garsoniera unde era improvizat studioul tv. Printre strigoi, vrăjitoare şi clarvăzători, profeţii la guvernare găsiseră o tribună de luptă împotriva duşmanilor interni. Dar acele vremi par să fi apus. Se zice că proprietarul ar fi încercat printr-un interpus, clarvăzător cu diplomă, să extorcheze un mic primar din nordul ţării. Desigur, după arestarea celor doi audienţa postului TV cu pricina a crescut exponenţial şi tot exponenţial a scăzut seriozitatea pericolului. Într-o lume în care realizatorul celor mai scandaloase emisiuni tv, un fel de clovn al senzaţionalului, devine ştire la propria televiziune şi martir al libertăţii de exprimare, nimic nu mai poate fi chiar atât de grav şi periculos. Nici chiar cenzura şi dictatura.