Decretul lui Mihai Ghimpu marchează un fel de Rubicon, o bornă ce desparte apele de uscat, care întrerupe lunga tradiţie a duplicităţii naţionale, păguboasa filozofie a supravieţuirii „cu orice preţ”.
Decretul preşedintelui interimar Mihai Ghimpu, care proclamă ziua de 28 iunie drept „Zi a ocupaţiei sovietice” şi cere Rusiei, ca succesoare de drept a URSS, să-şi retragă trupele din Moldova a inflamat scena politică şi media de la Chişinău.
Oficialităţile de la Moscova au calificat în termeni foarte duri decretul lui Mihai Ghimpu, poate mai degrabă din cauza că a fost lansat în contextul solicitării Berlinului privind retragerea trupelor ruseşti din Transnistria, în schimbul negocierii unui nou acord de securitate. În consecinţă, presa rusă a răsturnat o avalanşă de calificative jignitoare la adresa Moldovei.
La rândul său, PCRM a condamnat decretul într-o manieră tipică, isterică şi agresivă, cerând demisia lui Mihai Ghimpu. Mai mult, Voronin l-a acuzat de boli psihice pe preşedintele interimar al Moldovei şi de alcoolism pe preşedintele României, cel care i-ar fi inspirat lui Mihai Ghimpu buclucaşul decret, după care, în aceeaşi luare de atitudine, şeful PCRM a schiţat rapid un „curs scurt” al istoriei de acum 70 de ani, declarând, pentru cei ce încă nu aflaseră, că Basarabia a aparţinut „de drept” Uniunii Sovietice, care a eliberat-o de sub „ocupaţia României burghezo-moşiereşti”.
Au venit reacţii nervoase şi din interiorul Alianţei pentru Integrare Europeană. Preşedintelui interimar i-a fost reproşat faptul că nu şi-a coordonat decizia în cadrul Coaliţiei. Argumentul îşi are valabilitatea lui, de vreme ce dl Ghimpu îşi datorează funcţiile de stat pe care le ocupă unor acorduri încheiate între partidele componente ale arcului guvernamental.
Însă toată lumea înţelege că dacă nu ar fi purtat un caracter atât de tranşant, dacă nu ar fi conţinut sintagma „ocupaţie sovietică”, decretul nu ar fi stârnit atâtea pasiuni. În realitate, decretul lui Mihai Ghimpu marchează un fel de Rubicon, o bornă ce desparte apele de uscat, care întrerupe lunga tradiţie a duplicităţii naţionale, păguboasa filozofie a supravieţuirii „cu orice preţ”.
Moldovenii au fost mereu campioni ai echivocului, creatori de metafore şi eufemisme, specialişti ai jumătăţilor de măsură. Unii au reuşit performanţa să manipuleze până şi condamnarea crimelor stalinismului, considerând că acestea nu pot să anuleze „slăvitele legături istorice moldo-ruso-ucrainene” – adică sloganurile bine cunoscute ale propagandei sovietice. Mai este apoi şi frica, frica ancestrală care le-a fost injectată basarabenilor de-a lungul celor 200 de ani de ocupaţie ruso-bolşevică. Această frică a devenit o zestre ereditară, aproape o componentă a identităţii naţionale între Prut şi Nistru.
În istorie, aşa cum se ştie, au câştigat întotdeauna popoarele care au pus accent pe demnitate şi morală în politică. Un exemplu elocvent este Václav Havel pentru cehi. Dezbaterile în jurul datei de 28 iunie erau inevitabile, nu se putea sări peste această etapă de limpezire a trecutului, după 8 ani de tabuuri comuniste.
Pe de altă parte, au dreptate şi cei care susţin că discuţiile, controversele pe teme ale istoriei recente nu trebuie să submineze unitatea actualei guvernări democratice de la Chişinău. Deoarece numai păstrarea trendului pro-european, continuarea lui şi după alegerile din toamnă ne va permite ca MÂINE să putem rosti şi alte adevăruri, incomode dar necesare pentru sănătatea conştiinţei publice din Moldova.
Adevărurile istoriei trebuie nu numai rostite, ele mai au nevoie şi să fie administrate cu grijă prin campanii de educaţie şi informare a cetăţenilor, într-un climat de pace socială şi evoluţie stabilă a ţării. Oricât de patrioţi şi oricât de animaţi de spirit justiţiar ar fi, oamenii politici au datoria să nu uite acest lucru.