Block 89, proiectul vizual al artistului moldovean va fi inaugurat la 4 iulie în Polonia, în cadrul manifestării The KNOT.
The KNOT a început la Varşovia pe 17 iunie 2010 şi se va încheia pe 18 iulie şi la acest proiect de artă contemporană vor lua parte artişti din Europa occidentală şi de est. Din Republica Moldova participă, în calitate de „fellow”, artistul Ştefan Rusu care chiar astăzi, pe 2 iulie, şi-a vernisat noua sa lucrare concepută la Chişinău, dar realizată şi instalată în capitala Poloniei.
Instalaţia pe care Ştefan Rusu a ridicat-o într-un cartier industrial al Varşoviei se cheamă Bloc 89 şi reprezintă o alegorie despre relaţia atît de tensionată dintre individ şi istorie. Lucrarea se compune din două paliere: primul înfăţişează o curte şi o faţadă de bloc de pe vremea socialistă, iar cel de-al doilea un palier de după prăbuşirea socialismului. Curtea de pe timpul comunismului mai conţine şi o bancă, garnisită cu o masă pentru dame, iar tinda post-socialistă este compusă dintr-o saltea ca cele de la circ, bună pentru a executa salturi spectaculoase. Bineînţeles că uşa prin care se intră în bloc este ternă şi cenuşie, iar platforma de după îţi ia pur şi simplu ochii.
Prin aceste detalii artistul nu vrea doar să sugereze diferenţele dintre cele două epoci istorice, ci nişte lucruri cu mult mai profunde. Pe de o parte, este vorba despre raportul dintre aparenţă şi esenţă şi despre reamintirea faptului că, deşi prin 88 şi 89 foarte puţini erau cei care credeau că o să dispară comunismul, acesta totuşi a dispărut. Adică, artistul vrea să ne spună că istoria este imprevizibilă şi, într-un fel sau altul, îl modelează pe individ. Un alt sens al lucrării e că intri în bloc în plin comunism şi ieşi din el cînd acesta nu mai există şi asta, practic, se întîmplă în aceeaşi zi.
Pe de altă parte, un alt sens al instalaţiei e că cele două planuri, de multe ori, coexistă: şi curtea socialistă, dar şi podestul post-comunist. Ba mai mult decît atît, acestea coexistă chiar în mulţi dintre contemporanii noştri, mentalitatea colectivistă fiind într-un război foarte aprig şi înverşunat cu cea individualistă chiar în interiorul unora dintre concetăţenii noştri. Sau, alteori, nu neapărat într-un război ci într-o armonie suspectă, aşa cum se întîmpla şi la începutul secolului nouăsprezece, cînd acelaşi ins putea să îmbrace de-a valma haine turceşti cu haine europene.
Un asemenea om pe care-l descrie Ştefan Rusu care joacă la mai multe nunţi este, deopotrivă, şi nostalgic şi conjuncturist. Este un om confuz, dar şi dramatic în acelaşi timp. Este un om dramatic pentru că, la mai bine de două decenii de la prăbuşirea socialismumul, încă nu ştie încotro s-o ia.
Una peste alta, Ştefan Rusu consideră că în lucrarea sa este o doză de ironie: „Dar eu nu pun accentul doar pe ironie. Poate, mai degrabă, pe o situaţie cinică. Un pic mai dură chiar decît ironie. Probabil, e o satiră, totuşi, socială. Mai degrabă cred că e o invitaţie ca individul să conştientizeze în felul ăsta lucrurile.”
Prin această lucrare, Ştefan Rusu continuă demersul artistic şi social al tinerilor cineaşti români care au căutat să se plaseze în spatele omului mic şi să vadă lumea cu ochii acestuia.