Octavian Grigoriu: „Tatăl meu avea un vis: să facă un teatru în cadrul familiei. Să montăm nişte piese camerale, cu puţine personaje, pentru puţin public.”
Chiar şi dacă în stagiunea care au trecut au existat teatre de stat plătite din banii contribuabilor care nu au montat nici o premieră şi nu au jucat nici un spectacol, iar majoritatea teatrelor au avut un număr foarte mic de spectacole noi, dar şi acestea într-o cheie minimalistă, avînd o scenografie extrem de sărăcăcioasă, cu un decor aproape că inexistent sau sumar şi cu costume nepretenţioase sau recondiţionate, totuşi, în acest răstimp teatral au apărut şi cîteva teatre noi: este vorba mai întîi de un nou teatru particular al lui Mihai Fusu, de un teatru la Soroca şi de un teatru creat de regizorul Octavian Grigoriu. Cel din urmă e şi cel mai recent.
Înfiinţat la etajul trei într-o casă de pe măgura Botanicii, noul teatru dispune de o sală pentru cincizeci de spectatori, dar şi de dependinţe în care actorii pot să aştepte în linişte să iasă la rampă.
Octavian Grigoriu ne-a spus că ideea acestui teatru există de aproape un deceniu: „Pe atunci mai era în viaţă şi taică-meu, Grigore Grigoriu, şi frate-meu, Traian Grigoriu, care mulţi ani a fost actor la Piatra-Neamţ. Tatăl meu avea un vis: să facă un teatru în cadrul familiei. Să montăm nişte piese camerale, cu puţine personaje, pentru puţin public. Şi această idee era în văzduh, dar nu s-a realizat. Cumplitele accidente i-au smuls de pe orbita terestră şi atunci mi-am zis acest vis ar fi bine de realizat într-o anumită formă.”
Primul spectacol cu care a debutat noul teatru „Visul Unchiaşului” a fost realizat după un text de Dostoievski, unul dintre autorii preferaţi ai lui Grigore Grigoriu şi reprezintă un amestec foarte bine strunit de critică socială şi de comedie amoroasă.
Marile teme sociale din secolul al XXI-lea din Republica Moldova, ca traficul de fiinţe umane sau manipularea se regăsesc în spectacol, cu toate că textul a fost scrise cu foarte mult timp înainte.
Deja este pe ţeava puştii un alt spectacol de Emil Gaju. Iar lista proiectelor teatrale e foarte lungă: „Am pe masă dramaturgia lui Eugene O’Neill. Mă interesează în mod special Marco Polo.”
Pe lîngă asta, sala de teatru mai e şi o sală de proiecţii cinematografice unde deja a fost prezentat şi un film al lui Octavian Grigoriu despre ce a însemnat frica pe vremea Uniunii Sovietice şi cum s-a putut naşte şi supravieţui pînă astăzi.