Decretul şi Constituţia

Vorbind metaforic, se poate spune că decizia Curţii Constituţionale de a declara „neconstituţional” decretul preşedintelui interimar Mihai Ghimpu, care proclamă data de 28 iunie drept „Zi a ocupaţiei sovietice”, pare a fi ecoul salvelor de arme trase în basarabeni de trupele de securitate ale regimului sovietic. Singurul argument pe care l-a invocat Curtea Constituţională pentru a-şi justifica sentinţa este că preşedintele interimar „a dat aprecieri juridice unor evenimente istorice”. Curtea a emis un comentariu politic, nu a tălmăcit modul în care a fost încălcată Constituţia. Aprecieri juridice ale unor evenimente din trecut a făcut şi partidul lui Voronin în cei opt ani de guvernare, susţinând că Republica Moldova a fost eliberată de URSS la 28 iunie 1940. Această pretenţie a comuniştilor subminează Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. Promovând dogma comunistă, Voronin şi PCRM au încălcat Articolul 5 din Constituţie, care stipulează foarte clar că „nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului”. Însă instituţia lui Dumitru Pulbere nu a fost deranjată de acest lucru, poate şi pentru că nimeni nu a sesizat-o.

Or, spre deosebire de elucubraţiile PCRM, decretul preşedintelui Ghimpu este în perfectă concordanţă cu Declaraţia de Independenţă. Şi-au imaginat cumva oamenii în togă de la Curtea Constituţională că vor putea prin decizia lor eminamente politică şi conjuncturală să anuleze faptul ocupării Basarabiei de către Uniunea Sovietică? E o mare naivitate. Nu ştim de ce, în toiul dezbaterilor purtate în ultimele săptămâni pe marginea decretului prezidenţial, nimeni nu şi-a amintit cât de „legală” şi „legitimă” a fost însăşi Uniunea Sovietică – un stat întemeiat printr-o lovitură de stat, bolşevică, nu prin alegeri libere, un stat care a asasinat milioane de oameni, a încălcat în mod sistematic drepturile omului, a impus hegemonia partidului unic… Ce-ar spune judecătorii Curţii Constituţionale, dacă, în replică, preşedintele Ghimpu, un partid politic sau vreo organizaţie a societăţii civile ar reclama ilegalitatea prezenţei militare ruseşti în Transnistria prin prisma Legii Supreme, care proclamă „neutralitatea permanentă” a Republicii Moldova? Actualul decret conţine o referire explicită la acest subiect, însă pentru că a figurat, cumva, într-o ordine subsecventă în textul preşedintelui interimar, judecătorilor de la „CC” le-a venit mai uşor să o treacă cu vederea, deşi era vorba de o încălcare flagrantă a Constituţiei în vigoare.

Curtea de judecători a dlui Pulbere a ignorat verdictul Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, care s-a pronunţat în favoarea definirii zilei de 28 iunie 1940 drept „Zi a ocupaţiei sovietice”, în schimb s-a lăsat influenţată de lipsa de coeziune din sânul Alianţei de guvernământ, ale căror partide componente, cu excepţia PL, s-au desolidarizat de preşedintele Ghimpu, stând cu ochii pe cifrele din sondaje. Tot din considerente meschin-electorale a fost amânată sine die condamnarea regimului comunist în baza raportului Comisiei Cojocaru.

Episodul pe care îl dezbatem ne-a demonstrat că în Moldova comunismul nu poate fi eradicat printr-o trăsătură de condei, printr-un simplu decret prezidenţial. Comunismul e un rău endemic, care a pătruns adânc în instituţiile statului, în justiţie şi în administraţia publică locală, unde funcţionărimea a schimbat doar steagul, nu şi năravul, sub privirile consternate ale cetăţenilor. Dacă nu va lua în seamă aceste realităţi, Mihai Ghimpu riscă să repete soarta fostului preşedinte ucrainean Victor Iuşcenko, care la fel a pledat energic şi sincer în sprijinul adevărului istoric, rămânând în cele din urmă singur cu decretele sale. Ca să fie temeinică şi ireversibilă, europenizarea trebuie făcută de jos în sus, la firul ierbii, cum se spune. Europenizarea nu poate avea „campioni” şi „outsideri”. În schimb, în mod sigur va avea perdanţi, dacă cele patru partide din Coaliţie vor abandona valorile pentru care au fost votate de cetăţeni, împotriva comuniştilor, la alegerile de-acum un an.