Partidul Alianţa pentru Romania a avut şansa celei mai spectaculoase plecări şi a celei mai jenante reîntoarceri.
4 septembrie 2000.
Actualitatea. (Moderator: Radu Călin Cristea; comentariu: Neculai Constantin Munteanu).
Chemarea partidelor-mamă.
„Multe partide apărute după alegerile din 1996 bat acum drumul inapoi, batatorind potecile spre partidul-mamă. Victor Ciorbea şi ai lui, împuţinaţi de ambiţii şi aproape inexistenţi în alegerile locale din acest an, s-au reîntors spăşiţi la casa bătrînească, a Convenţiei Democrate, acum mai dărăpănată şi mai pustiită. Partidul Moldovenilor, o ciudăţenie etnografică, se întoarce pe obcine, mai în cal, mai în căruţă printre foştii colegi din partidul Alianţei Civice, acum risipiţi prin partidele vecine.
Fiii rătăcitori se întorc acasă. Atîta doar că tatăl, care iniţial îi dezmoştenise nu prea îi mai pune în capul mesei şi nici nu dă cep butoaielor. N-are de unde... ciolanul e mic! Fiii risipitori sunt primiţi acasă mai mult de nevoie decît de voie.
Partidul Alianţa pentru Romania a avut şansa celei mai spectaculoase plecări şi a celei mai jenante reîntoarceri. Grupul lui Meleşcanu, Bodea, Enache şi Vintilă s-a desprins din PDSR în 1997. Explicaţia cea mai la îndemină, PDSR refuza o analiză serioasă a cauzelor eşecului la alegerile din ’96, liderii refuzau să îşi asume răspunderea, iar partidul nu se dovedea capabil de reînnoire. A fost de ajuns ca Teodor Meleşcanu, care făcea pe atunci figura unui om care a rezistat pasiv unui partid nostalgic să intre pe uşa din faţă şi în forţă în sondaje. Fără să facă nimic.
Mai mult tăcînd, Meleşcanu a depăşit grosul plutonului, îndreptîndu-se către un eventual loc doi în cursa pentru prezidenţiale. Politician prudent, nu a plusat şi nici nu a jucat la cacealma. A preferat să joace fără riscuri înaintînd încet către fruntea plutonului, acumulînd cu zîmbete şi strîngeri de mîini, prieteni şi cecuri în alb. S-ar părea că dacă ar fi înaintat mereu aşa, mut ca o lebădă, cu o figură aparent atentă, Meleşcanu s-ar fi aflat acum pe caii cei mari , în măsură să negocieze fără crispări alianţe electorale. N-a fost să fie aşa. Mai multe defecţiuni în aparatul de partid, povestea cu firul roşu, în care fostul ministru de externe s-a cam încurcat, tulburea afacere Costea, departe de a fi încheiată, în timpul căreia a spus cîteva vorbe regretabile şi altele memorabile, l-au forţat pe Meleşcanu să probeze pe propria piele, înţelesurile subtile ale proverbului „cine n-aude, nu vede şi tace, trăieşte o mie de ani în pace”.
Meleşcanu însă a vorbit. Eroare fatală ! A intrat în dispută, s-a zbătut să demonstreze că este nevinovat sau că este mai puţin vinovat ca alţii. A arătat cu degetul, s-a bătut cu pumnul în piept. A devenit combativ. Iar dacă în tehnica non combat-ului, Teodor Meleşcanu părea campion, în lupta deschisă s-a pierdut în jungla politică. Si i-a pierdut şi pe alţii de pe lîngă el. Aşa au dispărut afaceriştii partidului şi prietenii personali. Ca un iceberg evadat în apele calde al anului electoral, partidul lui Meleşcanu s-a subţiat, n-a obţinut scorurile scontate în alegerile locale şi, lucru şi mai grav, a început să piardă procente importante în sondaje. Tăcerea de astazi a liderului carismatic nu mai este plină de siguranţă. Teama că pînă la alegerile generale partidul său, dacă nu va fi doar o amintire, va fi, cel mult, un partid printre multe altele, pare din ce în ce mai întemeiată.
(...)
Spectacolul de sunet, lumini şi baloane colorate prin care Teodor Meleşcanu s-a lansat în cursa pentru Cotroceni, pare a fi ultima trăsărire de orgoliu a partidului. Multe promisiuni generoase, puhoi de vorbe mari, jenante izbucniri encomiastice, Meleşcanu a fost asemuit cu Horia, Avram Iancu, Regan şi Bush, spectacolul americănesc şi formule împrumutate de aiurea, fără nici o acoperire în realitatea romanească, semn că umbra lui Costea asupra partidului nu s-a estompat de tot. Primul, dintre cele 5 drepturi fundamentale ale normalităţii enumerate de Teodor Meleşcanu în discursul de acceptare a candidaturii ar fi mai mulţi bani pentru oameni. Nici mai mult, nici mai puţin. Cu o astfel de promisiune poţi intra cel mult în folclorul populismului, tendinţa Conu Leonida...
Aceasta şi altele nu pot avea decît soarta baloanelor colorate cazute din tavan la anunţarea candidaturii, sparte pînă la unu...ApR e pe cale să ajungă acolo unde îi este locul... O garofiţă pe reverul PDSR.