Acest „duş rece” de toamnă ar trebui să-i dezmeticească pe politicienii pro-europeni, să-i facă să lase deoparte egoismele înguste de partid, vanităţile exacerbate, falsa reprezentare de sine.
Eşecul referendumului din 5 septembrie ne-a demonstrat felul în care o idee vehiculată ca soluţie de ieşire dintr-o criză politică şi constituţională poate fi compromisă de chiar iniţiatorii săi. Partidele din Alianţa pentru Integrarea Europeană nu au înţeles faptul că dincolo de scopul concret pentru care a fost convocat, plebiscitul a avut semnificaţia unui test general de încredere faţă de politicile noii guvernări la un an de la preluarea mandatului. În loc ca ele, partidele Alianţei, să facă „surfing” pe un prezumtiv val de simpatie populară, pregătindu-şi o eficientă trambulină electorală în vederea alegerilor ce vor urma, întăriţi au ieşit comuniştii. Democraţia este din nou în pericol.
Am auzit în aceste zile pe unii înalţi reprezentanţi ai puterii regretând că nu au eliminat pragul de validare – dacă aceasta e tot ce au înţeles ei de pe urma ratării din 5 septembrie ar trebui să le fie ruşine! Întrucât ne obligă să credem că singura lor dorinţă este să scape de responsabilitate. Relaxate, sigure de victorie, partidele Alianţei au substituit agitaţia pro-referendum printr-o mascată campanie prezidenţială.
Personalizarea materialului agitatoric urmărea o sugestie subliminală. „Votaţi pentru un preşedinte al poporului, votaţi-mă pe mine!” ne îndemnau, pe întrecute, din panouri şi sporturi electorale, carismaticii lideri ai coaliţiei. Politicienii s-au repezit, cum se spune, să împartă blana ursului din pădure, iar acum ursul râde – de ei, vânătorii rămaşi fără puşcă. Partidele au mai „înghiţit” şi o seamă de diversiuni şi curse pe care uneori şi le-au întins singure. Campania anti-mafie, de pildă, a izbucnit la un moment dat zgomotos şi grotesc, după ce aproape un an de zile Alianţa nu a schiţat gesturi hotărâte în această direcţie. Ezitările politicienilor, lentoarea instituţiilor statului nu au făcut decât să accentueze suspiciunile şi să-i dezamăgească pe alegători.
Despre boicotul comunist nu sunt prea multe de spus. Poate nici un alt partid din Moldova nu trăieşte din minciună şi manipulare cum o face PCRM, fluturând sperietori gen Unirea cu România sau aderarea la NATO. A descuraja elanul civic al cetăţenilor, a alimenta dezinteresul lor faţă de treburile ţării este exact strategia care a menţinut regimul Voronin timp de opt ani de zile. E infinit mai simplu să demolezi decât să construieşti: o casă, un stat democratic, o conştiinţă naţională...
Alături de comunişti, se poate spune că Rusia a boicotat şi ea referendumul din 5 septembrie, sabotând importurile de produse moldoveneşti. Atitudinea ostilă a Moscovei a cântărit greu în ochii minoritarilor rusofoni care, în marea lor majoritate, au refuzat să participe la plebiscit. Moldova rămâne prizoniera unor diviziuni interetnice insurmontabile.
Eşecul din 5 septembrie ne învaţă că lucrurile trebuie duse până la capăt: condamnarea comunismului, cercetarea criminalilor din 7 aprilie, combaterea activităţilor mafiote. Alianţa şi-a epuizat de mult perioada de graţie şi e nevoită, practic, să o ia de la capăt pentru a recâştiga încrederea oamenilor. Partidele componente au de transmis un puternic mesaj de solidaritate şi nu e uşor să reintri în „rama radioasă” a familiei unite, după războiul replicilor, după spectacolul distanţărilor ostentative şi adesea ridicole pe care l-au jucat unii faţă de alţii. Însă nu există o altă cale pentru a preveni revanşa comunistă.
Acest „duş rece” de toamnă ar trebui să-i dezmeticească pe politicienii pro-europeni, să-i facă să lase deoparte egoismele înguste de partid, vanităţile exacerbate, falsa reprezentare de sine. Moldovenii le vor mai acorda o şansă. Dar va fi, probabil, ultima şansă.