Operaţiunea de deportare din 1947 a vizat peste 76 mii persoane din regiunile de Vest ale Ucrainei, reanexate de curând la statul sovietic.
Deportările au fost doar una din metodele teroriste ale statului sovietic în lupta contra elementelor zise social periculoase. Primele deportări şi primele lagăre de concentrare au fost operate pe timpul lui Lenin, iar urmaşul său fidel Iosif Stalin le-a continuat, creând un adevărat imperiu al Gulagului, descris cu amănunte de Alexandr Soljeniţân şi Varlam Şalamov, printre alţii. Alte perspective memorialistice asupra fenomenului au fost sintetizate mai recent, în 2003, de istoricul şi publicistul american Anne Applebaum, pentru care a primit Premiul Pulitzer.
După cercetările efectuate în arhivele din Moscova de către istoricul american Terry Martin de la Universitatea Harvard, deportările sovietice au avut ca ţintă două grupuri predilecte: primul, elemente sociale suspecte şi, al doilea, nu mai puţin numeros, comunităţi etnice considerate duşmănoase puterii comuniste. Astfel, în timpul celui de-al doilea război mondial, au fost deportate popoare întregi în Siberia şi Kazahstan, pe motiv că ar fi colaborat cu autorităţile germane. Dar ceea ce istoricul american numeşte „purificarea etnică sovietică” începe mult mai devreme, pe timp de pace, la mijlocul anilor 1930. Urmează anii 1939-1941, când din Ucraina de Vest şi Ţările Baltice sunt deportaţi sau executaţi cca. 1 milion de persoane. În acelaşi timp, din Basarabia şi Bucovina de nord sunt reprimați numai în primul an de ocupaţie sovietică cca. 100 mii persoane.
Deportările sunt reluate şi după încheierea războiului. În Ucraina de Vest au fost organizate câteva operaţiuni consecutive. Deportarea cea mai importantă după amploare a fost înfăptuită la sfârşitul lui octombrie 1947. În primăvara anului respectiv, Hruşciov fusese demis din funcţia de prim secretar al Partidului comunist (bolşevic) din Ucraina pe motiv că îndrăznise să-i ceară lui Stalin îndurare faţă de ucraineni în timpul foametei, în locul acestuia fiind numit Lazar Kaganovici, cel care a condus Ucraina şi în timpul Holodomor-ului de la începutul anilor 1930. În total, operaţiunea de deportare a vizat peste 76 mii persoane din regiunile de Vest ale Ucrainei, reanexate de curând la statul sovietic.
Majoritatea contingentului era alcătuită din aşa numiţii naţionalişti ucraineni din UPA, adică armata ucraineană de eliberare care, în timpul războiului al doilea mondial, luptase atât cu naziştii, cât şi cu comuniştii. Operaţiunea a fost pregătită cu luni înainte, autorităţile sovietice reuşind să păstreze în secret acest lucru. Astfel, oamenii au fost luaţi prin surprindere, puţini fiind cei care au reuşit să se ascundă. Cele mai afectate de deportare au fost regiunile vestice ale Ucrainei Lvov, Drogobici, Stanislav şi Ternopol.
Deportarea de la sfârşitul lunii octombrie 1947 a avut drept scop eliminarea rezistenţei populaţiei locale faţă de puterea sovietică şi crearea condiţiilor, din perspectiva Moscovei, pentru colectivizarea agriculturii, în realitate a instaurării neo-şerbiei. Chiar în zilele deportării au fost create zeci de colhozuri în Ucraina de Vest, baza noilor gospodării colective fiind constituită ca urmare a exproprierii, de fapt a jafului organizat, de la pături largi ale populaţiei refractare ideologiei şi sistemului politic comunist.
În toată perioada sovietică, ucrainenii din Vestul republicii n-au încetat niciodată rezistenţa faţă de regimul impus de Moscova. Această rezistenţă a continuat şi după moartea lui Stalin din martie 1953, cea mai mare parte a disidenţilor ucraineni fiind anume din regiunile vestice, ei păstrând vie memoria terorii în masă comuniste şi neresemnându-se niciodată cu regimul de ocupaţie. Din Ucraina de vest vine şi Veaceslav Ciornovil, primul lider al Frontului Popular ucrainean – RUH – creat la sfârşitul anilor 1980.