Semnificaţia alegerilor din primăvara anului 1989 din RSS Moldovenească pentru Sovietului Suprem al URSS a fost că reprezentanţi ai grupurilor tolerate de regim au reuşit să învingă, în condiţii inegale, în faţa funcţionarilor înalţi de stat şi de partid, şi a ofiţerilor de rang înalt din KGB.
Este ştiut faptul că regimul sovietic se considera superior celui democratic occidental pe motivul că ar reprezenta adevărata democraţie, cea populară, nu cea burgheză, cum era etichetată democraţia din Vest. Existenţa mai multor partide era considerată, din punct de vedere comunist, o mimare a pluralismului politic, nefiind altceva decât o stratagemă a burgheziei.
În comunism, existenţa unui singur partid şi monopolul acestuia în stat, chiar confundarea acestuia cu statul, oglindea caracterul prezumtiv mai progresist pe care şi-l aroga regimul faţă de Occident. Logica regimului era că Partidul Unic deţinea Adevărul Unic, legităţile dezvoltării societăţii umane şi poporul nu trebuie decât să urmeze acest adevăr. Cei care, în 1917-1953, îl contraziceau, erau executaţi sau încarceraţi, iar după Stalin - trimişi de multe ori în spitale psihiatrice.
În URSS se organizau alegeri la nivel local, raional, republican sau regional, precum şi la cel unional. Existau campanii electorale, cu grupuri de agitatori, slogane, fanfare, întâlniri cu electoratul, la care se făceau promisiuni deşarte despre viitorul radios. Aceste campanii erau însă lipsite de sens din punct de vedere democratic pentru că nu existau contracandidaţi. În fiecare circumscripţie exista doar un candidat, cel înaintat de partid. Formal fiecare cetăţean sovietic putea candida la funcţia de deputat, dar dacă nu erai membru de partid, era imposibil.
Nu întâmplător, lumea de la noi obişnuia să nu spună că merge la alegeri, ci la votare. Campania electorală în regimul comunist avea funcţia de ritual, acela de a consfinţi faptul că populaţia acceptă dictatura partidului. Când la alegeri nu se prezentau toţi alegătorii, partidul era îngrijorat că „duşmanul de clasă” se reactivează. Neprezentarea la vot era socotită drept primul semn de revoltă împotriva partidului. Cine nu este cu noi, este împotriva noastră – era motto-ul regimului comunist.
Cine se exprima (printre altele) împotriva alegerilor sistematic trucate, precum Mihail Cernei din Ocniţa sau Vera Banari din Târnova, Donduşeni, era pedepsit aspru. Primul a fost condamnat în 1963, la 10 ani de puşcărie şi 5 ani de exil şi, respectiv la 7 şi 5 ani (date inedite din arhiva KGB-ului de la Chişinău). Când la începutul anilor 1960, Nicolae Dragoş, un învăţător din fosta colonie germană Leipzig (astăzi Serpnevo) din sudul Basarabiei a creat un partid numit Uniunea Democratică a Socialiştilor, cu câţiva membri importanţi la Chişinău, el era conştient de faptul că aceasta constituie o provocare la adresa esenţei regimului comunist, a monopolului său asupra puterii.
A alege înseamnă a renunţa la ceva, iar partidul şi liderii acestuia, nu-şi imaginau asta. Partidul este al poporului, deci toţi care i se împotrivesc, sunt inamici ai poporului, aceasta era logica perversă a regimului comunist.
Primele alegeri parţial libere în URSS au loc în martie-aprilie 1989. Parţiale pentru că partidului în revenea din oficiu 1/3 din mandate, iar celelalte urmau a fi disputate de „neformali” şi nomenclatura partidului. Semnificaţia alegerilor din primăvara anului 1989 din RSS Moldovenească pentru Sovietului Suprem al URSS fost aceea că reprezentanţi ai grupurilor tolerate de regim au reuşit să învingă, în condiţii inegale, în faţa funcţionarilor înalţi de stat şi de partid, dar şi a ofiţerilor de rang înalt din KGB.
În 10 din cele 16 circumscripţii electorale în care au fost admişi, membri ai Cenaclului Mateevici şi ai Mişcării pentru restructurare au obţinut victorii zdrobitoare, ceea ce a spulberat mitul invincibilităţii Partidului Comunist al Moldovei.
Primele alegeri parţial libere în Sovietul Suprem al RSSM au loc în anul următor, în februarie-martie 1990. Candidaţii mişcării naţionale au obţinut atunci cca. o pătrime din mandate, majoritatea acestora fiind scriitori, poeţi sau jurnalişti. Prin urmare, lor le lipsea de cele mai multe ori experienţa în nomenclatura de partid, n-au putut să concureze şi la următoarele alegeri, din 1994, au pierdut lamentabil.
Astăzi există o nouă generaţie a „partidei naţionale” care e alcătuită în mare parte din jurişti, oameni de afaceri, economişti, istorici etc. Vor reuşi oare de data asta să se impună, după 20 de ani, în faţa ultimilor mohicani comunişti?