Şeful Fondului Monetar Internaţional a afirmat zilele trecute că se teme de sfârşitul plăţilor în România. Chiar dacă pentru naivi sfârşitul plăţilor poate părea o ştire bună, nu este aşa.
Nu este vorba despre sfârşitul plăţilor colaterale pentru buzunarul clienţilor politici şi nici de eliminarea taxelor.
Sunt unii care, când aud de sfârşit, se gândesc la un nou început. De fapt, intrarea în incapacitate de plată pare iminentă şi ar fi fatală economiei româneşti. Directorul FMI a avertizat că, dacă nu se iau măsuri în orizontul următoarelor săptămâni, anul viitor ni se vor scufunda corăbiile, lăsându-ne cârmaciul şomer şi o ţară întreagă de naufragiaţi. Vestele de salvare s-au furat demult.
Guvernatorul BNR, mai vorbăreţ în ultimele luni, de când metastazele crizei îi atacă la portofel pe cei mai bogaţi 300 de bugetari români, spune că nu e niciun pericol să pierdem împrumuturile promise, dar că visul românesc al bunăstării ni s-a suit la cap şi ne-a ameţit. Lovit de amnezie, guvernatorul Băncii Naţionale nu spune nimic despre bancherii care au deschis, în propria trezorerie, economate şi cantine sociale pentru tot poporul, ridicând la rang de lege imprudenţa şi indecenţa bancară, nu suflă o vorbă despre capitalul exportat pentru a întârzia falimentul firmelor-mamă şi nici despre rentabila industrie a corupţiei unde şi-au dat mâna peste ţară oficialii de partid şi de stat şi semioficialii interlopi.
În schimb, românii care s-au înghesuit să profite de ofertele de nerefuzat ale băncilor ar fi săpat groapa adâncă de câteva miliarde de euro în care s-au împotmolit economia şi starea lor de bine. Economia a încremenit în congelatorul luat doar cu buletinul.
Iată, aşadar că, dacă întorci vorbele cu pricepere, transformi victimele crizei, o crimă aproape perfectă care a lăsat la pământ milioane de oameni intraţi în faliment după reducerile de salariu şi creşterea comisioanelor la bănci, în propriul lor călău. De fapt, ca şi în cazul altor masacre în masă, toţi sunt nevinovaţi, mai puţin cei care nu se mai pot apăra.
Traian Băsescu are şi el un mesaj: românii sunt pe drumul cel bun dacă vor să-şi distrugă ţara. De vină sunt mereu alţii, cum ar fi politicienii iresponsabili, care compromit guvernul şi boicotează legi importante. Vinovate sunt instanţele judecătoreşti care fac legea, dar nu o aplică pe cea deja existentă. Ba chiar şi presa care tabloidizează catastrofa pentru a întărâta spiritele are o mare parte de vină. Şi democraţia pare a fi vinovată, din moment ce permite ca indignarea şi nu entuziasmul propagandistic să adune oamenii în pieţe.
În ultimă instanţă, cel care împinge ţara pe drumul cel bun al dezastrului este românul de rând care, ameţit de cortinele de fum ridicate în timpul campaniilor electorale, se aştepta să trăiască bine. Oamenii nu au de ce se plânge că nu-şi pot plăti ratele, crede preşedintele. Au fost necugetaţi că le-au făcut. Trebuiau să se aştepte ca, după bunăstarea oficialilor, să urmeze austeritatea şi reducerile salariale. Trebuiau să se aştepte să fie daţi afară sau retrogradaţi. Preşedintele le-a transmis celor care visează la mai bine că statul le cere să muncească mai bine şi să nu mai viseze.
Cu alte cuvinte, nu clasa politică ar trebui reformată, nu instituţiile statului degeaba (inclusiv preşedinţia) şi nici administraţia locală şi serviciile descentralizate, cetăţenii sunt cei care trebuie să fie modelaţi, să devină omul nou al revoluţiei permanente. Să înveţe că pentru a le fi bine, trebuie să le fie mult mai rău.
Că sfârşitul plăţilor despre care vorbea directorul FMI nu înseamnă sfârşitul crizei şi nici măcar începutul sfârşitului ci, poate, sfârşitul începutului. Şi nu puţini sunt cei care se întreabă dacă vor mai apuca să vadă şi continuarea sfârşitului sau dacă, după cum spunea premierul Emil Boc, nu vor părăsi în mod natural sistemul.