Articolul 1 al Statutului PCRM adoptat în 2008 afirmă că PCRM „este succesor de drept, moştenitor al ideilor şi tradiţiilor Partidului Comunist al Moldovei”.
S-a spus, şi unii au crezut sau au vrut să creadă, că Partidul Comuniştilor din Republica Moldova este un cu totul alt partid decât fostul partid Comunist al Moldovei Sovietice. Acest lucru s-a întâmplat mai ales printre occidentali, unii experţi inclusiv. Ultima campanie electorală ridică din nou această problemă: sunt comuniştii moldoveni aceiaşi comunişti din vremea Sovietelor sau nu?
La prima vedere, nu sunt. De ce? Pentru că respectă proprietatea privată, mai ales cea care le aparţine, considerată de clasicii comunişti sovietici drept sursă a tuturor relelor de tip personal şi social, cetire încă de la Marx. Economia de piaţă, o altă ţintă a comunismului clasic, sovietic, este şi ea acceptată de comuniştii moldoveni. Aici ei se aseamănă mult cu comuniştii chinezi, mai ales dacă ne gândim că şi în China cei mai mari capitalişti sunt membri ai nomenclaturii comuniste, este practic imposibil să faci business acolo fără a fi membru de partid.
Comuniştii moldoveni de astăzi nu se împotrivesc parcă nici libertăţii presei, au existat tentative şi chiar maltratări de jurnalişti în lunga lor guvernare din 2001 până în fatidicul pentru ei an 2009, dar presa liberă de la Chişinău a putut să funcţioneze. Ce-i drept, de cele mai multe ori, când relatările se refereau la cazuri de mare corupţie printre membri PCRM şi persoane apropiate acestora, organele de resort nu luau nici o măsură. Presa liberă era tolerată pentru a nu şifona în mod vădit imaginea guvernării în Occident. Adică, dacă cineva spunea, din interior, că iată suntem discriminaţi, se încalcă dreptul la libera exprimare, comuniştii lui Voronin aveau la îndemână exemple pentru a arăta contrariul. Europenii de obicei înghiţeau gogoaşa.
O altă optică ar fi aceea că membrii Partidului Comuniştilor din Moldova sunt aceiaşi comuniştii din perioada sovietică şi nimic nu se poate schimba în mentalitatea lor, chiar dacă declară că sunt ataşaţi democraţiei, valorilor europene, în realitate, ei trişează. Este un punct de vedere esenţialist, dar susţinătorii perspectivei cu pricina au şi destule argumente în acest sens. PCRM-ul nu acceptă alianţe veritabile cu alte partide, ci numai din cele false, cu parteneri manipulabili – vezi, de exemplu, cazul PPCD-ului după 2005.
Este şi ceea ce a practicat Partidul Comunist din România în perioada imediat postbelică, a făcut false coaliţii cu partide sau disidenţe liberale, social-democrate, naţional-ţărăniste etc. – toate acestea absorbite sau lichidate ulterior după ce îşi jucaseră rolul de marionete în ideea de a crea aparenţa unui front al întregii societăţi împotriva burgheziei laşe şi prezumptiv fascistoide.
Dar să revenim la PCRM: şi ei au practicat cooptarea unor lideri de partide, precum unul Popuşoi, lider al Partidului Democrat Agrar, pe lista deputaţilor în penultimul parlament, dar şi a altora. Comuniştii moldoveni se aseamănă cu cei din vremurile apuse dar resuscitate imaginar de mass-media locală, dominată în continuare de cea de la Moscova, în sensul invocării unor teme cheie pentru ideologia comunistă sovietică, anume anti-fascismul. Toţi care îi critică sunt pasibili de a fi etichetaţi ca atare.
Anti-românismul este o altă dimensiune moştenită de la înaintaşii în mare parte analfabeţi care au venit aici – aşa credeau ei – ca să civilizeze populaţia locală. După ce au distrus toate fondurile de bibliotecă publice şi private în limba română, se indignau – arată documentele de arhivă – de starea mizerabilă în sensul analfabetismului – adică a necunoaşterii limbii ruse – în care Bucureştii au ţinut şi lăsat moştenire Basarabia.
Orizontul intelectual destul de redus al comuniştilor moldoveni – cu puţine excepţii – precum şi dogmatismul ar fi alte caracteristici comune cu cei din era sovietică. Agresivitatea verbală, uneori cu accente suburbane, sunt tot o moştenire, plebeică ce-i drept, a comunismului sovietic. Ea este afişată nonşalant inclusiv şi de cei mai instruiţi comunişti actuali, precum Mark Tkaciuk.
Iurie Munteanu, secretarul executiv al PCRM, oficial al doilea om în partid după Voronin, afişează şi el foarte des o anumită agresivitate în luările sale de cuvânt, de aici şi impresia că parcă nu atât vrea să informeze publicul, cât să-l intimideze. Tot el spunea mai recent, în timpul ultimei campanii electorale, că PCRM nu este un partid comunist, ci unul socialist de orientare europeană. Acest moment a rămas cam neobservat de presa de la noi. Era şi firesc, într-un fel, ce nu spun politicienii în campanie electorală, azi una, mâine alta, în dependenţă de audienţă şi la urechile cui din afară trebuie să ajungă mesajul.
Dacă a fost sau nu o declaraţie în sens electoral în cel mai direct şi peiorativ sens, rămâne de văzut. Pentru ca acest gest să aibă o anumită greutate şi continuitate, PCRM ar putea începe prin a renunţa la formularea din articolul 1 al Statutului PCRM adoptat în 2008 în care se afirmă că PCRM „este succesor de drept, moştenitor al ideilor şi tradiţiilor Partidului Comunist al Moldovei”.
Or, partidele democratice care sunt tentate să discute astăzi cu PCRM în vederea unei eventuale coaliţii trebuie să ţină cont că doctrina, moştenirea exaltată a acestui partid, dar şi comportamentul liderilor lor nu sunt ale stângii europene, de factură social-democrată, ci ale extremei stângi, care a exaltat violenţa şi ingineria socială şi a ridicat la rang de virtute crima în masă, pe care nu au condamnat-o simbolic, din contră, o justifică în continuare mai mult sau mai puţin explicit.
Aliniindu-se cu un partid de asemenea factură, orice formaţiune politică democratică riscă să provoace o dezertare masivă a electoratului său spre alte partide care vor rămâne fidele principiilor formulate înaintea şi în timpul ultimei campanii electorale.
La prima vedere, nu sunt. De ce? Pentru că respectă proprietatea privată, mai ales cea care le aparţine, considerată de clasicii comunişti sovietici drept sursă a tuturor relelor de tip personal şi social, cetire încă de la Marx. Economia de piaţă, o altă ţintă a comunismului clasic, sovietic, este şi ea acceptată de comuniştii moldoveni. Aici ei se aseamănă mult cu comuniştii chinezi, mai ales dacă ne gândim că şi în China cei mai mari capitalişti sunt membri ai nomenclaturii comuniste, este practic imposibil să faci business acolo fără a fi membru de partid.
Comuniştii moldoveni de astăzi nu se împotrivesc parcă nici libertăţii presei, au existat tentative şi chiar maltratări de jurnalişti în lunga lor guvernare din 2001 până în fatidicul pentru ei an 2009, dar presa liberă de la Chişinău a putut să funcţioneze. Ce-i drept, de cele mai multe ori, când relatările se refereau la cazuri de mare corupţie printre membri PCRM şi persoane apropiate acestora, organele de resort nu luau nici o măsură. Presa liberă era tolerată pentru a nu şifona în mod vădit imaginea guvernării în Occident. Adică, dacă cineva spunea, din interior, că iată suntem discriminaţi, se încalcă dreptul la libera exprimare, comuniştii lui Voronin aveau la îndemână exemple pentru a arăta contrariul. Europenii de obicei înghiţeau gogoaşa.
O altă optică ar fi aceea că membrii Partidului Comuniştilor din Moldova sunt aceiaşi comuniştii din perioada sovietică şi nimic nu se poate schimba în mentalitatea lor, chiar dacă declară că sunt ataşaţi democraţiei, valorilor europene, în realitate, ei trişează. Este un punct de vedere esenţialist, dar susţinătorii perspectivei cu pricina au şi destule argumente în acest sens. PCRM-ul nu acceptă alianţe veritabile cu alte partide, ci numai din cele false, cu parteneri manipulabili – vezi, de exemplu, cazul PPCD-ului după 2005.
Este şi ceea ce a practicat Partidul Comunist din România în perioada imediat postbelică, a făcut false coaliţii cu partide sau disidenţe liberale, social-democrate, naţional-ţărăniste etc. – toate acestea absorbite sau lichidate ulterior după ce îşi jucaseră rolul de marionete în ideea de a crea aparenţa unui front al întregii societăţi împotriva burgheziei laşe şi prezumptiv fascistoide.
Dar să revenim la PCRM: şi ei au practicat cooptarea unor lideri de partide, precum unul Popuşoi, lider al Partidului Democrat Agrar, pe lista deputaţilor în penultimul parlament, dar şi a altora. Comuniştii moldoveni se aseamănă cu cei din vremurile apuse dar resuscitate imaginar de mass-media locală, dominată în continuare de cea de la Moscova, în sensul invocării unor teme cheie pentru ideologia comunistă sovietică, anume anti-fascismul. Toţi care îi critică sunt pasibili de a fi etichetaţi ca atare.
Anti-românismul este o altă dimensiune moştenită de la înaintaşii în mare parte analfabeţi care au venit aici – aşa credeau ei – ca să civilizeze populaţia locală. După ce au distrus toate fondurile de bibliotecă publice şi private în limba română, se indignau – arată documentele de arhivă – de starea mizerabilă în sensul analfabetismului – adică a necunoaşterii limbii ruse – în care Bucureştii au ţinut şi lăsat moştenire Basarabia.
Orizontul intelectual destul de redus al comuniştilor moldoveni – cu puţine excepţii – precum şi dogmatismul ar fi alte caracteristici comune cu cei din era sovietică. Agresivitatea verbală, uneori cu accente suburbane, sunt tot o moştenire, plebeică ce-i drept, a comunismului sovietic. Ea este afişată nonşalant inclusiv şi de cei mai instruiţi comunişti actuali, precum Mark Tkaciuk.
Iurie Munteanu, secretarul executiv al PCRM, oficial al doilea om în partid după Voronin, afişează şi el foarte des o anumită agresivitate în luările sale de cuvânt, de aici şi impresia că parcă nu atât vrea să informeze publicul, cât să-l intimideze. Tot el spunea mai recent, în timpul ultimei campanii electorale, că PCRM nu este un partid comunist, ci unul socialist de orientare europeană. Acest moment a rămas cam neobservat de presa de la noi. Era şi firesc, într-un fel, ce nu spun politicienii în campanie electorală, azi una, mâine alta, în dependenţă de audienţă şi la urechile cui din afară trebuie să ajungă mesajul.
Dacă a fost sau nu o declaraţie în sens electoral în cel mai direct şi peiorativ sens, rămâne de văzut. Pentru ca acest gest să aibă o anumită greutate şi continuitate, PCRM ar putea începe prin a renunţa la formularea din articolul 1 al Statutului PCRM adoptat în 2008 în care se afirmă că PCRM „este succesor de drept, moştenitor al ideilor şi tradiţiilor Partidului Comunist al Moldovei”.
Or, partidele democratice care sunt tentate să discute astăzi cu PCRM în vederea unei eventuale coaliţii trebuie să ţină cont că doctrina, moştenirea exaltată a acestui partid, dar şi comportamentul liderilor lor nu sunt ale stângii europene, de factură social-democrată, ci ale extremei stângi, care a exaltat violenţa şi ingineria socială şi a ridicat la rang de virtute crima în masă, pe care nu au condamnat-o simbolic, din contră, o justifică în continuare mai mult sau mai puţin explicit.
Aliniindu-se cu un partid de asemenea factură, orice formaţiune politică democratică riscă să provoace o dezertare masivă a electoratului său spre alte partide care vor rămâne fidele principiilor formulate înaintea şi în timpul ultimei campanii electorale.