Decizia de a introduce starea de asediu în Baku a fost adoptată de conducerea Sovietului Suprem al URSS, fără consultarea parlamentului azer.
În partea a doua a Perestroikăi, mai cu seamă din toamna anului 1989, Gorbaciov îşi temperează elanul reformist şi începe treptat să coalizeze cu forţele conservatoare, cele care doreau să menţină Uniunea Sovietică, dacă e nevoie chiar cu forţa. Primul semnal clar că lucrurile nu merg spre bine a fost intervenţia militară sovietică în Tbilisi în 7 aprilie 1989, când demonstranţi paşnici care scandau lozinci anti-Moscova au fost ucişi, prin aplicarea unor obiecte contondente de către trupele speciale sovietice.
Evenimentele din noaptea de 19 spre 20 ianuarie 1990 din Baku arătase că autorităţile sovietice centrale nu învăţaseră nimic din greşelile anterioare. Ca urmare a creşterii influenţei Frontului Popular din Azerbaidjan, fondat în iulie 1989, atât comitetul central al partidului de la Baku, cât şi cel de la centru au început să se îngrijoreze. Spre sfârşitul anului 1989, această organizaţie neformală a preluat puterea în mai multe localităţi importante din republică. Partidul a considerat de cuviinţă să-şi ia revanşa înainte de campania de alegeri în Sovietul Suprem din martie 1990, când puterea putea să treacă in corpore în mâinile Frontului care opta pentru independenţa republicii de URSS.
Susţinută de elita de partid locală, în frunte cu primul secretar azer Abdulrahman Vezirov, Moscova a decis introducerea trupelor sovietice în noapte de 19 spre 20 ianuarie 1990. Motivul oficial era acela de a evita repetarea pogromului împotriva armenilor întâmplat câteva zile mai devreme, în urma căruia numeroşi armeni din Baku au fost asasinaţi de către activiştii extremişti ai Frontului Popular, printre aceştia fiind originari din Nagorno-Karabah. În realitate, istorici azeri şi occidentali au demonstrat că planul de invazie a capitalei azere a fost elaborat înaintea declanşării pogromului.
Decizia de a introduce starea de asediu în Baku a fost adoptată de conducerea Sovietului Suprem al URSS. La rândul său, conducerea parlamentului azer nu a fost consultat şi preşedintele acestuia, Elmira Kafarova, a condamnat invazia armatei sovietice în dimineaţa zilei de 20 ianuarie, după câteva ore de la lansarea operaţiei „Lovitura”. Ore în şir populaţia capitalei azere nu ştia exact ce se întâmplă, întrucât televiziunea şi radioul fusese deconectate în urma intervenţiei unui grup special al KGB-ului.
În urma ciocnirilor dintre populaţia civilă şi armata sovietică au murit peste o sută de persoane, majoritatea lor fiind azeri. Ca protest împotriva invaziei sovietice, în cursul zilei de 20 ianuarie sediul Comitetului Central al Partidului Comunist din Azerbaidjan a fost împânzit cu slogane anticomuniste şi antisovietice, precum ar fi „Jos PCUS”, „Jos imperiul sovietic”, „Armata sovietică – armată fascistă”.
În şedinţa din 22 ianuarie 1990, Sovietul Suprem al Azerbaidjanului a condamnat invazia armatei sovietice şi a declarat ilegal decretului legislativului de la Moscova, pe motiv că Azerbaidjanul era o republică suverană şi legile adoptate la centru nu sunt valide pe teritoriul său decât după aprobarea acestora la nivel local. Măcelul de la Baku din 20 ianuarie 1990 este numit şi „sâmbăta neagră”, ocupând un loc tragic în istoria poporului azer. În fiecare an această dată este comemorată ca zi de doliu naţional.