„Pluralismul politic şi ideologic a dezorientat mulţi comunişti de rând, atacurile la adresa marxism-leninismului au determinat apariţia pesimismului..., fluxul de idei şi opinii noi a provocat confuzie în majoritatea membrilor de partid”.
În primele zile ale lui februarie 1991, Comitetul Central al PCM trimite o corespondenţă la Moscova pe adresa Comisiei ideologice a CC al PCUS. Comuniştii moldoveni sunt îngrijoraţi de lipsa de atenţie a centrului în ceea ce priveşte pregătirea teoretică şi ideologică a cadrelor. Prin forţe locale, spun ei, această problemă nu poate fi rezolvată. Era nevoie de o coordonare la nivel unional din partea CC al PCUS. Republicile se cantonaseră fiecare în chestiunile lor specifice şi nu mai exista un schimb de experienţă între comuniştii din diferite regiuni ale URSS.
Oficial, criza ideologiei comuniste a fost recunoscută în 1990. Astfel, în iunie 1990, este lichidată Universitatea marxism-leninismului de la Chişinău şi sunt anulate Cursurile de calificare a cadrelor de partid, sovietice şi ideologice ale CC al PCM. Casa de instruire politică a fost transformată în Centru pentru cultură politică a CC al PCM. Principala inovaţie în activitatea Centrului în condiţiile de atunci era schimbarea accentului pe pregătirea şi perfecţionarea cadrelor din teritoriu, prin organizarea unor mese rotunde, seminare sau, cum stipulează documentul, „prin livrare acasă”. Cauza schimbării stilului de lucru era şi una financiară, partidul pierzând finanţarea anterioară şi trebuind să se descurce cu resursele proprii.
În noile condiţii, se sugerează că o sursă importantă de venit putea fi darea în chirie a numeroaselor edificii ale partidului. Chiar şi aşa, rămâneau bani doar pentru instruirea cadrelor activului de partid, a nomenclaturii, nu şi a comuniştilor din teritoriu. În condiţiile crizei identitare a partidului însă, a crizei sistemului comunist în ansamblu, se impunea, din perspectiva conducerii PCM, o legătură mai strânsă cu membrii de rând deoarece „pluralismul politic şi ideologic a dezorientat mulţi comunişti de rând, atacurile la adresa marxism-leninismului au determinat apariţia pesimismului în ceea ce priveşte perspectivele ideii socialiste, fluxul de idei şi opinii noi a provocat confuzie în majoritatea membrilor de partid”. Mai mult, „pentru numeroase organizaţii de jos ale partidului este specifică psihologia aşteptării pasive, apatia şi nervozitatea”.
Accentul trebuia schimbat de aceea de la propagandă la informare. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv partidul avea nevoie de specialişti bine pregătiţi care să elaboreze ghiduri informative, culegeri de materiale care să reflecte subiecte din politologie, anterior considerată o ştiinţă burgheză, pe probleme de drept, de restructurare a economiei şi sistemului de administrare, psihologiei, sociologiei.
Partidul ridică şi problema publicării unor volume care să trateze cultura comunicării, ceea ce nu era altceva decât o recunoaştere făţişă a lipsei dialogului în rândurile partidului decenii la rând. Comitetul Central decidea, iar cei din teritoriu trebuiau să execute. Cei care puneau la îndoială înţelepciunea conducerii partidului erau mustraţi aspru sau excluşi din partid. Domina ceea ce se numea în epocă „centralismul democratic”. Era important, din unghiul de vedere al conducerii PCM, mărirea numărului de cluburi de discuţii care să dezbată probleme de istorie, să propună reexaminarea critică a trecutului sovietic. Pentru aceasta se impunea o implicare mai activă a CC al PCUS.
Noile perspective asupra trecutului trebuiau să fie convingătoare şi formulate anume de membrii partidului sau simpatizanţii săi. Documentul, depistat recent în arhiva fostului CC al PCM, menţionează de asemenea că numai astfel comuniştii puteau să rămână „monopolişti” în ceea ce priveşte deţinerea informaţiei şi interpretarea ei. În scopul realizării obiectivului amintit, comuniştii de la Chişinău sugerau Centrului crearea unor posturi de televiziune şi radio de partid.
După 20 de ani de la această corespondenţă cu Moscova, multe dintre problemele discutate atunci rămân valabile şi astăzi. Neocomuniştii moldoveni sunt într-o criză identitară continuă şi se pare că nu au învăţat nimic din perioada Perestroikăi. Pe alocuri par mai retrograzi decât semenii lor din ultimul an al existenţei URSS. Vor să fie acceptaţi ca un partid democratic, dar obsesia puterii absolute nu ia părăsit încă. Este mai uşor să mimezi schimbarea decât să o implementezi.