James Baker percepea Rusia în continuare drept un centru al lumii post-sovietice.
La începutul anului 1992, Moldova avea nevoie de susţinerea Marilor Puteri occidentale pentru a fi admisă în ONU şi alte structuri pan-europene şi mondiale. Sprijinul Statelor Unite era, în acest context, unul crucial.
Diplomaţia moldovenească, condusă atunci de Nicolae Ţâu, a reuşit să aranjeze vizita primului oficial american de rang înalt la Chişinău. Astfel, în noapte de 10 februarie 1992, James Baker, secretarul de stat american, ajungea la Chişinău, parte a unui turneu prin ţările spaţiului post-sovietic. La aeroport a fost întâlnit de prim ministrul Valeriu Muravschi şi de ministrul Ţâu.
A doua zi, Baker a făcut o vizită prin oraş, oprindu-se la statuia lui Ştefan cel Mare în semn de omagiu pentru domnul moldovean. În prima jumătate a zilei de 11 februarie, Baker a avut o întrevedere cu preşedintele de atunci Mircea Snegur.
În timpul conferinţei de presă care a urmat, liderul de la Chişinău a mărturisit că a „însuşit” până la venirea lui Baker cele 5 principii înaintate de către Statele Unite pentru toate statele din fosta URSS. Era vorba de respectarea drepturilor omului şi a minorităţilor naţionale, angajamentul de a rezolva toate problemele prin mijloace paşnice, respectarea status-quo-ului teritorial, aderarea la documentele CSCE şi ONU, precum şi acceptarea economiei de piaţă.
La rândul său, James Baker a mulţumit părţii moldovene pentru ospitalitate, pentru că a reconfirmat principiile formulate în scrisoare trimisă anterior de preşedintele american George Bush şi pentru că le-a „însuşit atât de repede”. În final, secretarul de stat american îşi exprima doleanţa ca Moldova să devină membru al CSI.
Ce avea în vedere şeful diplomaţiei americane atunci când spunea că vrea ca Moldova să fie parte a CSI? Doar Snegur semnase acordul în acest sens la Alma-Ata în 21 decembrie 1991 ! Era vorba de faptul că Parlamentul nu ratificase semnătura preşedintelui moldovean de aderare la CSI, situaţie care se va păstra până în 1994.
Avem în acest caz un James Baker care este un produs al Războiului Rece, unul care nu se aştepta la colapsul URSS, iar când aceasta s-a prăbuşit, percepea Rusia în continuare drept un centru al lumii post-sovietice. Aceasta era şi poziţia administraţiei americane în ansamblu, aderarea la CSI fiind o condiţie obligatorie de recunoaştere a independenţei.
Aşa şi s-a întâmplat: Mircea Snegur a semnat aderarea la CSI la 21 decembrie 1991, iar SUA au recunoscut independenţa Moldovei câteva zile mai târziu, pe 25 decembrie. Or, avem aici rolul american în croirea CSI, o structură menită să perpetueze într-o nouă formulă întâietatea Moscovei în tot spaţiul post-sovietic, cu excepţia ţărilor baltice.
De vizita lui Baker în Chişinău sunt legate şi câteva aspecte din programul său rămas secret pentru public. Iniţial securitatea acestuia nu era foarte sigură de condiţiile care vor fi oferite de partea moldoveană. În ultimă instanţă, s-a aranjat cazarea acestuia la fostul hotel Seabeco, actualmente Jolly Allon. James Baker se pare că într-adevăr s-a simţit bine la Chişinău, aşa cum a mărturisit a două zi la conferinţa de presă, probabil şi pentru că îi plăcuse vizita la piscină cu o seară înainte.
Pentru că unui lider al unei superputeri nu îi stă bine să vină cu mâna goală în ospeţie la o ţară mică, oropsită şi dezorientată precum era Moldova atunci, odată cu James Baker a aterizat la Chişinău şi un avion militar care a adus drept cadou 14 tone de medicamente. În următoarele zile venise un alt avion, de data aceasta având la bord hrană pentru copii.
Relaţiile moldo-americane vor fi însă resetate într-o nouă dimensiune abia aproape douăzeci de ani mai târziu, când americanii i-au în serios anularea restricţiilor de comerţ prevăzute prin acordul Jackson-Vanick impus URSS în 1974 şi prelungit în 1991 în mod automat pentru Moldova, ca stat succesor al imperiului sovietic. Tot aproape 20 de ani de la vizita lui Baker, primul şi ultimul secretar de stat american care a vizitat Moldova, americanii par mai decişi în a juca un rol mai activ în soluţionarea conflictului transnistrean. La aproape 2 decenii de la vizita lui Baker, prin intenţia de implicare sporită a americanilor care sperăm să fie onorată, ne apropiem pare-se de o etapă decisivă în reglementarea conflictului transnistrean.