10.12 - Perspective europene: „Despre bani sau despre imaginație”

10 decembrie 1991

Perspective Europene.
O emisiune de Gelu Ionescu.

Gelu Ionescu: În programul de astăzi - un eseu al scriitorului polonez Adam Zagajewski, care trăieşte de mulţi ani în exil. Eseu, ce are ca subiect vizita sa în patrie, după mulţi ani de absenţă. Îl vom comenta, după care vom transmite Cronica artelor plastice, de Pavel Chihaia, şi câteva alte informaţii artistice.

Eseul lui Zagajewski vorbeşte despre starea de spirit ce domneşte în Polonia post comunistă. După cum veţi observa, ascultându-l, această situaţie este asemănătoare cu aceea din ţara noastră; cu situaţia din toate ţările Estului, care au trăit în izolarea de după Cortina de Fier timp de peste patru decenii. Întitulat „Despre bani sau despre imaginaţie”, acest eseu va fi citit de Ioana Măgură Bernard.

„Am făcut o călătorie de la Paris în Polonia cu automobilul, trecând prin Germania şi Cehoslovacia. Pe autostrăzile Germaniei maşina noastră, care nu mai e demult nouă, scandaliza pe cei care conduceau Mercedes-urile şi BMW-urile lor strălucitoare. De îndată ce am trecut Cortina de Fier, pe drumurile înguste ale Cehoslovaciei, maşina noastră s-a metamorfozat într-un adevărat uriaş, în faţa căruia Skodele şi Ladele post comuniste se dădeau înfricoşate la o parte. Acelaşi fenomen şi în Polonia, ţara lui Fiat 126, parcă adunate în turme nesfârşite, migrând spre păşuni imaginare.

Nu e prea greu să pari un titan în ţările Europei Centrale şi de Est de abia eliberate de comunism. E suficient să treci frontiera, având ceva occidental în bagaj, un obiect sau o ideea, pentru a atrage atenţia asiduă a cehilor şi polonezilor, a ungurilor sau bulgarilor.

În ţările acestea se practică un cult fără limite al lumii civilizaţiei occidentale. În cinematografele Krakowiei se joacă aproape în exclusivitate doar filme americane. Oamenii politici şi intelectualii, care participă la dezbateri televizate, fac referinţe entuziaste şi de multe ori în bună cunoştinţă de cauză, la Franţa, Anglia, sau Statele Unite.

Şi cu toate acestea, societăţile Europei Centrale şi de Est nu intră în această eră nouă ca nişte şcolari nerăbdători să asculte profesorii din Occident. Ei poartă cu ei trecutul lor, bun sau rău, cultura lor, mândria lor rănită, precum şi mulţimea lor de obiceiuri şi stereotipuri, noţiuni şi simplificări ce le-au fost incultate de totalitarismul comunist timp de o jumătate de veac.

Din zborul maşinii societăţile nu se văd. Nu se văd decât oraşele cu biserici baroce, case derăpănate, bătrâni arbori frumoşi, oameni bătrâni mai puţin frumoşi, târându-şi paşii pe trotuare desfundate şi purtând cu ei invariabile sacoşe umplute cu provizii – pîine, varză sau roşii. Ce au devenit astăzi aceste societăţi? Nimeni nu ştie să spună mare lucru. În ciuda unei imense curiozităţi, deloc dezinteresată, ce o suscită sociologilor, politicienilor şi jurnaliştilor, care visează să cunoască mai bine acest nou şi ciudat animal. Sarcina lor nu e uşoară.

Din multe puncte de vedere aceste societăţi te fac să te gândeşti la un ceai dintr-un pahar, sau dintr-o ceaşcă, mai mult decât la un animal. Căci asemeni ceaiului, ele iau forma recipientului în care sunt turnate. Paharul sau ceaşca sunt, bineînţeles, sistemul constituţional, cel economic sau politic al ţării respective şi toate acestea sunt încă în curs de a fi create. Călătorul ce vizitează astăzi ţările Europei Centrale şi de Est e martorul spectacolului excepţional al unei civilizaţii în plină mutaţie. Şi e păcat, că turiştii occidentali nu vizitează decât mari oraşe şi biserici şi că necunoscând limba populaţiei nu înţeleg nimic din disputele ce au loc la tot pasul.

Un lucru e sigur: numeroasele viziuni idealiste şi sentimentale asupra acestei părţi din Europa, care erau formulate prin anii ʼ80, de exemplu faimoasa viziune a lui Milan Kundera, ce prezenta această parte a lumii ca fiind populată numai de artişti şi de consumatori de cultură. Aceste viziuni idealiste, deci, nu mai au decât un sens mitic sau istoric.

Rolul excepţional, sublim, simbolic al creaţiei culturale a încetat brusc, chiar a doua zi după căderea comunismului. Pentru că bunurile culturale, ca şi restul bunurilor, au devenit instantaneu marfă. Şi pentru că jocul rafinat, pe care comunismul timp de decenii l-a jucat cu artiştii şi filozofii, când reprimându-i, când flatându-i, a încetat. O sarcină entuziasmantă revenea artiştilor, scriitorilor şi filozofilor, sarcină la care numai cei mai curajoşi au fost capabili să se înhame. Asemeni lui Satan, din poemul lui Milton, ei se certau cu Demiurgul cu privire la forma şi realitatea creaţiei lumii. E evident, că marea majoritate a mediilor de creaţie erau compuse de conformişti plini de ei înşişi.

Ceea ce conta era, însă, mîna de dizidenţi de mare talent, care sfidau puterea totalitară. Acei câţiva Drepţi, rari, dar importanţi, care trezeau simpatia şi entuziasmul unui public compus mai ales din studenţi şi intelectuali, cei care ştiau să descopere acele cărţi, expoziţii şi spectacole, care meritau cu adevărat să fie citite sau văzute.

Acum lucrurile s-au schimbat. Nu mai e nevoie de scriitori şi artişti pentru a discuta forma societăţii şi metamorfoza ei. Pe scena publică au apărut profesionalii, deputaţii, oamenii politici, jurnaliştii politici. Ei nu lipseau nici altă dată, dar fiind cu toţii sclavi ai partidului comunist, nu erau luaţi în serios. Am ajuns la situaţia, că noua conducere a noii Uniuni a scriitorilor polonezi să se plângă că ministrul Culturii nu şi-a dat osteneala de a participa la lucrările congresului lor. Vechea uniune ducea faţă de partid o politică ambiguă, de opoziţie moderată şi supunere moderată. Fostul ministru al Culturii asculta cu urechile ciulite tot ce se spunea la astfel de reuniuni. Şi nu era singurul. Poliţia secretă urmărea totul cu cel mai viu interes. La fel şi publicul mare, ce voia să ştie, ce lucruri tari s-au mai spus.

Astăzi toate acestea nu mai interesează pe nimeni. Unii scriitori suferă pentru această uitare. Alţii încep să viseze la întoarcerea vechiului model. „Astăzi nu mai însemni nimic”, se lamenta un scriitor cunoscut. „Nici noi, nici pictorii, nici regizorii. Încă puţin şi vom ocupa în societate locul modest, pe care îl ocupă artiştii în Texas, sau în Canada”.

Mai există încă o diferenţă filozofică între totalitarism şi democraţie. Totalitarismul, cu greutatea sa insuportabilă, resimţită zi de zi, striveşte în chip activ viaţa a milioane de oameni. Democraţia nu oferă pe tavă fericirea, dar crează condiţii favorabile ameliorării situaţiei lor. Totalitarismul e o maladie, democraţia e sănătate. Dar sănătatea e ca aerul, adică invizibilă.

Ne-am dus la Teatrul Starii să vedem piesa Nunta, de Stanislaw Wyspianski, în regia lui Andrzej Wajda. Această piesă, scrisă în primii ani ai secolului nostru, povesteşte despre ezitările hamletiene ale intelighenţei poloneze, trăind sub ocupaţie străină. În vremea aceea, Polonia era supusă Rusiei, Prusiei şi Austiriei. Acum 20 de ani Wajda a făcut un film după această piesă. Un film excelent, tensionat, în care cenzura şi publicul au ştiut să descopere actualitatea lui politică. Noul său spectacol este cu totul diferit. E lent, meditativ, aproape o piesă de muzeu. El nu mai ascunde, însă, nici o instigaţie politică. Acesta e preţul ce se plăteşte pentru libertate. Şi nu prea mare, trebuie s-o spunem.

Bătrânele capodopere, pline altă dată de mânie, se acoperă imperceptibil de praful banalităţii, pe care publicul nu-l remarcă, deocamdată. Dialogurile din Nunta sunt atât de cunoscute, învăţate de pe băncile şcolii, încât spectatorii şoptesc replica, înainte ca actorii s-o rostească. Această murmurare a sălii te îndeamnă să te gândeşti la un fel de exorcism. Măcar în agitaţia atâtor schimbări, să nu ne pierdem singura noastră bogăţie – identitatea noastră, memoria, capacitatea de a înţelege versurile celor vechi.

Debuturile democraţiei se caracterizează în toată Europa post comunistă prin atmosfera de discuţie generală. Ai impresia, întâlnind 10 persoane la o cină, că mîine vor apărea în urma discuţiilor încă cinci partide politice. Vizitele pe care le-am făcut prietenilor mei numeroşi, m-au făcut să înţeleg, că ar fi imposibil să-i aduni pe toţi în acelaşi loc, decât dacă acel loc ar fi Parlamentul însuşi. Prietenii mei, altă dată unanimi în critica totalitarismului, reprezintă acum curente politice din cele mai diverse. Pentru moment, sciziunea prevalează asupra unirii. Bineînţeles, că o parte din prietenii mei continuă să scrie sau să picteze liniştiţi.

Este adevărat, că tot ceea ce ţine de cultură a pierdut din importanţă. Trebuie să vedem în asta un fenomen sociologic, o alunecare spre alte centre de interes. În viaţa creatorilor nimic nu s-a schimbat, decât faptul că mulţi artişti se întreabă cum trebuie să reacţioneze la metamorfoza civilizaţiei? Despre ce ar trebui să scrie? Cum să mai picteze şi ce filme să facă acum, când au ieşit din umbra comunismului.

Ne-am petrecut o seară, plimbându-ne pe străzile oraşului vechi. O seară dulce de august. Prin parcul ce înconjoară centrul medieval al Krakowiei zburau lilieci. Nenumăratele biserici gotice, renascentiste şi baroce se cufundaseră în somn. Prin piaţa centrală a cetăţii bine luminate se plimbau turişti. Maşinile poliţiei treceau în linişte pe străzi lăturalnice. De la ferstrele deschise ale unei case se auzeau ecourile unei muzici. Un pianist începător lucra la preludiile lui Chopin. Era singurul sunet ce se auzea. Oraşul tăcea. Ne-am spus atunci, că tăcerea unui oraş milenar este şi el un subiect, despre care trebuie să scriu.

Ziua auzi zeci de voci, care se ceartă. Politicieni, comercianţi, intelectuali, jurnalişti, muncitori, meseriaşi, toţi discută, toţi se aprind, toţi caută să se convingă reciproc. Se vorbeşte mult despre deşertul post-comunismului, despre vidul, pe care partidele şi fracţiunile vor să-l umple, voind cu toate să ajungă la putere. Şi cu toate acestea, nu se poate spune, că e un deşert locul unde o cetate milenară se scufundă la înserat în tăcere. Unde aproape că poţi asculta această tăcere. Dar şi sunetul unui pian, ce exersează preludiile lui Chopin într-o noapte dulce de august.”

*

Gelu Ionescu: Aşadar, Adam Zagajewski vede o lume în plină schimbare, în care foamea culturală a intrat în eclipsă, în care disensiunea şi varietatea de opinii, susţinute cu patimă, prevalează asupra unităţii. E şi normal – o nouă lume se naşte şi ar fi fost o anomalie ca lucrurile să se petreacă altfel. Pentru creatori într-adevăr că problema este dramatică. Cum trebuie să scrii, să creezi când nu mai există autocenzura? Când publicul s-a schimbat de la o zi la alta, când foamea de tot ce a lipsit, inclusiv bunurile culturale, s-a transformat în foame de orice produs occidental.

E o etapă, e o perioadă, prin care trebuie trecut şi care va transforma o societate din rădăcini. Am citit relatări de presă din diverse ţări ale Estului şi pretutindeni aceeaşi derută, provenită din ieşirea de sub tutela culturii de stat şi de partid. Se adaugă rigorile economiei de piaţă. Statul abia dacă mai poate subvenţiona doar unele din instituţiile culturale, care cu toatele trec printr-o criză. Muzeele, teatrele, filarmonicile, editurile. Nu e uşor şi nu va fi uşor multă vreme. O societate nouă se naşte. Şi aşa cum spunea şi Adam Zagajewski, nimeni nu ştie ce chip va lua ea, prin ce transformări va mai trece.”

*

Următorul punct al Sumarului: Cronica artelor plastice de Pavel Chihaia.

„Temeiul colecţiei unuia din cele mai importante muzee de artă modernă din lume – Muzeul de artă modernă din Frankfurt, s-a datorat achiziţiei unei părţi din colecţia industriaşului Carlos Ströher, mort în 1977, pe care oraşul a cumpărat-o în anul 1980-1982. A fost vorba de 84 de opere importante din arta europeană şi americană a anilor ʼ60 şi ʼ70. În 1982, îndată după această achiziţie, Primăria oraşului Frankfurt a pus la concurs proiectul unui nou edificiu pentru acest muzeu, o particularitate a acestei întreceri fiind faptul, că terenul pe care urma să se ridice clădirea era în formă de triunghi.

Premiul concursului a fost câştigat de către cunoscutul arhitect austriac Hans Hollein, în 1983, iar patru ani mai târziu a putut fi începută construcţia, care s-a sfârşit în 1988. Clădirea cu o structură asimetrică a temeliilor, corespunzând terenului triunghiular, are suprapus un volum asimetric, ca o uriaşă felie de tort, ceea ce-i conferă un aspect original şi foarte interesant. Intrarea nu se află, cum ne-am aştepta, în mijlocul laturii în formă de segment de cerc, ci în colţul segmentului, cel care se îndreaptă ca o săgeată înspre Domul oraşului. Acest vârf, situat la graniţa înspre vechiul oraş al Hohenstaufen-ilor, pare a arăta spre cetatea medievală.

În ceea ce priveşte materialul din care este construit muzeul, arhitectul s-a decis pentru o piatră roşie nisipoasă, care poate fi întâlnită la mai multe clădiri publice din Frankfurt, iar acoperişul este lucrat din foi de cupru, legate cu fire de aluminiu. Interiorul prezintă trei nivele principale, înalte de cinci metri fiecare. Între ele găsim un spaţiu pentru birourile administraţiei, iar în subteran o sală de prelegeri, depozite, magazii şi ateliere. Pentru programul specific al muzeului s-au amenajat încăperi pentru colecţiile permanente, precum şi o sală centrală de geometrie variabilă, care poate fi folosită în diverse scopuri. O serie de încăperi primesc lumina zilei prin tavan, sau prin pereţii laterali, altele sunt iluminate artificial, traseele tuburilor de neon fiind stabilite cu o atenţie deosebită.

Cu excepţia sălii cu opere ale lui Beuys, nu au fost prevăzute încăperi speciale pentru realizările unor artişti. Scările dintre nivele nu sunt înscrise într-un spaţiu paralelepipedic, ca de obicei, ci pe o diagonală, încât, din punct de vedere psihologic, ele nu par bariere, invitând, dimpotrivă, la cucerirea spaţiului. În general, structura arhitecturală a Muzeului este complexă, permiţând referinţe la aspecte deloc simple ale artei contemporane. Pe un spaţiu de expoziţie de mai mult de patru mii de metri pătraţi se pot vedea opere de artă, realizate între anii 1960 şi 1990, temeiul fiind, cum am spus, o parte din colecţia industriaşului Carlos Ströher. Un fel de punte între anii ʼ60 şi ʼ90, este realizată de operele unor artişti ai căror creaţie a rămas neschimbată în aceast interval de timp. Astfel ne apar, de pildă, seriile de fotografii ale lui Bernd şi Hilla Becher, ciclul 18 octombrie 1977 ale lui Gerhard Richter, sau diferitele lucrări ale lui Bruce Nauman.

Concepţia de prezentare a exponatelor nu are în vedere repere cronologice sau de istorie a stilurilor, dându-se un caracter întâmplător, de happening fiecărei încăperi.

*

Lucrurile nu merg prea bine în muzeul Georges Pompidou, constată istoricul de artă Maïten Bouisset, într-un amplu articol din revista Beaux Art, adăugând în subtitlu: „Roţile enormei maşini sunt înţepenite”. Articolul este scris şi în legătură cu numirea unui nou preşedinte al Centrului, Dominique Bozo, în locul cunoscutei savante Hélène Ahrweiler, care va trebui să găsească o serie de soluţii pentru problemele actuale ale acestei prestigioase instituţii. Pentru a arăta şansele noului preşedinte de a îndrepta lucrurile, autorul articolului analizează trecutul Centrului şi mai cu seamă raportul acestuia cu afracţiunea sa – Muzeul de artă modernă, aflat la etajul patru al edificiului.

O primă constatare este, că Centrul Beaubourg, rebotezat Centrul Georges Pompidou la moartea celui care l-a dorit şi înfăptuit, nu îmbătrâneşte frumos. 14 ani de la inaugurare, uriaşa maşină culturală apare întunecată de sumbre perspective, ca şi rugina care îi acoperă treptat uriaşele structuri metalice. De fapt, degradarea materială poate fi considerată fără importanţă, faţă de criza care zdruncină de ani întregi atât Centrul de creaţie industrială, cât mai ales Muzeul naţional de artă modernă, două din cele patru mari departamente ale aşezării. Celelalte două fiind Biblioteca publică de informare şi Institutul de coordonare acustico-muzicală.

Prevăzut pentru cinci mii de vizitatori zilnic, Centrul este vizitat de peste 25 de mii de vizitatori, ceea ce reprezintă în sine o problemă. În mod evident, alt element determinant al crizei actuale este diferenţa de statut între entităţile culturale instalate în clădire. Astfel, Biblioteca publică de informare şi Institutul de coordonare acustico-muzicală, fiind organisme asociate autonome, nu cunosc decepţiile celorlalte două departamente. Biblioteca are un consiliul de administraţie propriu şi fiind singura de acest fel, cunoaşte un succes considerabil, fiind consultată de jumătate din vizitatorii Centrului.

În privinţa Institutului de coordonare acustico-muzicală, scump lui Pierre Boulez, el funcţionează sub o formă asociativă, cu rezultate admirabile, procurându-şi fără probleme fondurile necesare. În ceea ce priveşte cel de-al treilea departament – Centrul de creaţie industrială, el a fost creat în 1969 în cadrul Muzeului de artă decorativă şi ulterior mutat la Beaubourg. Din nefericire, acest Centru nu şi-a găsit niciodată cu exactitate locul în întregul Beaubourg-ului şi această deconcertare risipeşte însăşi raţiunea de a fi. Cel de-al patrulea departament – Muzeul naţional de artă modernă, care este vitrina spectaculoasă a întregului Centru, este departe de a dispune de mijloacele şi autonomia necesară ambiţiilor sale.

Marele expoziţii costă foarte scump şi toată lumea ştie în prezent, că operele de artă de calitate se achiziţionează cu preţuri foarte mari. Nu este întâmplător faptul, că ministrul Culturii din Franţa l-a numit pe Dominique Bozo la direcţia dublă a Centrului şi a Muzeului de artă modernă, cu intenţia de a redefini şi dinamiza pe acesta din urmă. Această iniţiativă apare necesară pentru Muzeu, care în realitate constituie un pandant al faimosului Museum of Modern Art din New York, unul din cele mai importante din lume.

În 1981 bugetul de funcţionare al Centrului lui Beaubourg era de 165 milioane de franci. În 1991 el s-a ridicat la 308 milioane, dar din acest uriaş buget, Muzeul de artă modernă nu a primit pentru achiziţii, în 1981, decât opt milioane de franci, iar în 1991 - 27 de milioane de franci. Sume infime faţă de importanţa sa şi afluenţa vizitatorilor. Dar nu numai fondurile sale reduse dau de gândit celor răspunzători de bunul mers al Muzeului, ci şi posibilitatea expunerii fondului său de artă, colecţiile sale însumând în prezent aproximativ 35 de mii de piese. Din acest ansamblu considerabil, doar 750 de piese pot fi prezentate în permanenţă.

Pentru soluţionarea acestei situaţii, s-a propus la un moment dat ca Muzeul naţional de artă modernă să fie adăpostit într-o altă clădire, lăsându-se Centrului funcţia sa de Casă de cultură. O altă soluţie ar fi despărţirea colecţiilor modernă de acea contemporană, prima rămânând în Centru, cealaltă într-o altă clădire. Se poate, de asemenea, prevedea plecarea Bibliotecii publice de informaţie pentru a căpăta suprafaţa necesară pentru Muzeul de artă modernă, în viitoarea clădire a Bibliotecii Franţei. Dar dispariţia Bibliotecii ar însemna 12 mii de vizitatori mai puţini. Centrul ar părea mult mai gol, ceea ce nu a fost în intenţia celui ce l-a conceput, nici în avantajul veniturilor sale.”
*
Gelu Ionescu: Încheiem cu o informaţie tot din domeniul artelor plastice, venită din Italia şi citită de Ioana Crişan.

„Marea expoziţie, deschisă la celebrul muzeu milanez Poldi-Pezzoli, întitulată „Muzele şi Principele”, arta de curte şi renaşterea pe malurile Padului, a fost proiectată de criticii Alessandro Motola Molino şi Marco Natale, în colaborare cu un grup de cercetători ai artei renaşterii. Expoziţia a fost gândită cu prilejul restaurării paralele a două picturi, înfăţişând două muze, aflate în două muzee diferite. Terpsíchore este chiar proprietatea muzeului gazdă din Milano, iar Kalliopi este a Muzeului din Londra. Restaurarea a demonstrat, prin analize de ordin chimic şi fizic, că au fost pictate pe tăblii de lemn, aparţinând aceluiaşi pom – un plop, care a servit şi la realizarea altor patru muze, aflate în diverse locuri. Urania şi Erato, în colecţia Strozzi Sacrati din Florenţa, Thalia de la Muzeul de arte frumoase din Budapesta şi Polymnia, la Muzeul de artă din Berlin. Unde s-au găsit, însă, împreună aceste muze, răspândite azi în toată Europa?

Către mijlocul secolului al 15-lea, locuind în rezidenţa lor de vară de lângă oraşul Ferrara, denumită cum nu se poate mai potrivit Belfiore, fraţii Borso şi Leonello d'Este l-au însărcinat pe cunoscutul umanist al epocii, Guarino Veronese, să definească un program iconografic, adecvat castelului lor. Pictarea muzelor a fost supravegheată numai de Borso, fratele său murind prematur în 1450. Şi de aceea în denumirea expoziţiei este amintit la singular „Principele”. Acesta i-a însărcinat pe unii dintre cei mai buni pictori din vremea aceea, printre care Cosme Tura, care poate ajutat şi de alţi artişti, a reprezentat-o pe Kalliopi ca o divinitate adolescentă, cu privirea ageră, înconjurată de şase delfini monstruoşi, cu dinţii de crocodil. Terpsíchore, atribuită tot lui Cosme Tura şi colaboratorilor lui, mult timp considerată greşit ca o alegorie a bunătăţii, e o femeie matură, în jurul căreiea se joacă trei băieţei. Cea mai bine realizată şi atribuită în exclusivitate aceluiaş artist, este Kalliopi, care din motive strict tehnice, nu a putut fi deplasată de la Londra.

Thalia, pictată de Michele Pannonio, este o fată cu o rochie vaporoasă şi cu o ghirlandă de spice pe cap, pe al cărui tron s-au cocoţat câţiva copilaşi, care culeg struguri. În afară de muze, în expoziţie s-a reconstituit biroul castelului şi s-au prezentat numeroase obiecte de valoare de la curtea d'Este, de exemplu medalii de Pisanello, cu efigia Principelui, cărţi miniate din biblioteca celor doi fraţi, două tapiserii, în care sunt reprezentate muzele atribuite lui Cosme Tura, un set de cărţi de joc, singurele rămase întregi din secolul al 15-lea. În fine, se pot admira în această expoziţie, care a atras un public în general avertizat, opere de Pisanello, desene de epocă, şi impresionanta adoraţie a păstorilor de Mantegna. O expoziţie sugestivă, o pagină de istorie a Italiei.”
*
Gelu Ionescu v-a prezentat programul Perspective Europene. Acest program este transmis în fiecare Marţi la orele 21.30 şi este repetat Miercurea la orele 9.30, şi Duminica la orele 10 şi 30 de minute.