Exemple dintr-un val de convergență și deschidere culturală a Japoniei, între o revoluție și un tsunami...
Dacă există cicluri în viața unei civilizații, cel pe care riscă să îl încheie Japonia în aceste zile, lovită de o catastrofă nucleară, urmare a cutremurului de pămînt de vinerea trecută, s-ar putea delimita între doi termeni, revoluție și tsunami. Iar revoluție mă duce cu gîndul atît la cea tehnologică, cît și, în timpul mai lung al istoriei, pe un plan strict cultural, la cea politică, rusă.
Deocamdată, admirabilii japonezi și civilizația lor nu sînt, slavă domnului, la limita extincției, iar o scrisoare postată pe Internet de responsabilul unei mari firme de comercializare a discurilor de muzică clasică scria ieri „am primit un număr foarte mare de mesaje pentru a afla dacă sîntem în regulă, și sîntem fericiți să vă asigurăm că CDJapan și toate familiile noastre sînt bine și în siguranță. [...] Din fericire, la Tokyo au fost numai pagube minore, iar cele mai multe întreprinderi nu au fost afectate serios, incluzînd-o pe a noastră și cele ale furnizorilor noștri. Așa că sîntem fericiți să vă anunțăm că sîntem în stare să continuăm ca de obicei procesarea comenzilor... chiar dacă, din cauza întreruperilor de curent la Tokyo, pentru o vreme, sectorul de transport nu va putea opera în timpul zilei”.
Este un mesaj simptomatic, s-ar putea spune, pentru felul de a fi al japonezilor, disciplina, sîngele rece, demnitatea, într-un cuvînt forța civilizată a unui popor și al unei civilizații de durată, chiar atinsă de nenorocire. Și mă gîndeam că pe un plan ce îmi e mai familiar, cel al culturii și în particular al muzicii clasice, în cazul unei amenințări de catastrofă similară la adresa Europei, Japonia ar păstra mărturia civilizației noastre. In paranteză, fie spus, nu este valabil și invers, egocentrismul și mercantilismul european, făcînd să se știe atît de puțin, iar Europa să fie într-o măsură atît de redusă o depozitară a culturii japoneze. O situație ce ar merita reflecții mai aprofundate, de altfel...
Este ciudat și simptomatic, cumva, că numele unui mare muzician japonez, cum a fost dirijorul Takashi Asahina, o personalitate excepțională comparabilă marilor șefi istorici de orchestră din Europa, nu figurează în aproape nici unul din dicționarele de referință occidentale. Născut în 1908, de formație violonist și cu studii de drept, Asahina a învățat arta dirijoratului de la o personalitate uitată a vieții muzicale ruso-ucrainiene, dirijorul Emmanuel Metter.
Metter a fost unul din cei circa două milioane de cetățeni ai Rusiei imperiale care și-au părăsit țara, exilîndu-se în cursul sau după revoluțiile de la începutul veacului XX. Originar din Cherson, absolvent al unei Facultăți de drept la Harkov, Emmanuel Metter a studiat apoi, din septembrie 1906 la Conservatorul din St. Petersburg, avîndu-i ca profesori pe Nikolai Rimsky-Korsakov și Alexandr Glazunov. El însuși a devenit profesor la Conservatorul din Moscova, a dirijat Opera Bolshoi, iar în 1917, împreună cu soția sa, o poloneză, primă balerină a Operei, s-a refugiat în China, la Harbin, ce avea să devină un centru celebru al emigrației post-revoluționare ruse.
In anii 1920, Elena Ossovskaya, soția dirijorului, a fost invitată să dea cursuri de balet în Japonia, iar familia s-a mutat la Kobe, unde Emmanuel Metter a activat ca dirijor al Orchestrei Simfonice a Radioului Osaka, iar apoi și al Orchestrei Universității Imperiale de la Kyoto, devenind și mentorul a două mari personalități ale lumii muzicale japoneze, Asahina și Ryoichi Hattori.
http://www.youtube.com/embed/0HoyviEj6BA
Cultura japoneză s-a impregnat în acei ani de cea europeană și exemplele artiștilor epocii revoluției ruse refugiați în Japonia sînt numeroase.
Pictorița Varvara Bubnova, din cercul avant-gardiștilor ruși (Mihai Larionov, Malevich, Kandinsky etc.) a fost un alt exemplu al celor care au influențat profund cultura japoneză, după refugiul din 1923 și pînă la moarte profesînd acolo. Iar o artistă omonimă, aparent sora celei dintîi, Anna Dmitrievna Bubnova, pianistă, elevă la St. Petersburg a unui mare pedagog, Leopold Auer, avea să fie ea însăși profesoară, în anii ’30, probabil a celei mai remarcabile violoniste și muziciene japoneze a secolului trecut, Mari Iwamoto.
Cîteva exemple doar dintr-un val de convergență și deschidere culturală a Japoniei, între o revoluție și un tsunami, vioara lui Mari Iwamoto, interpretîndu-l pe Ceaikovsky încheind rubrica zilei.