Despre întîlnirea celor două tabere s-a spus că este istorică şi că va fi un semn de carte în istoria ultimului deceniu. Fireşte, mai rămîn nişte fleacuri aruncate în grabă sub covoarele roşii.
21 mai 2001
Actualitatea. (Moderator: Cristian Teodorescu; comentariu: Neculai Constantin Munteanu).
Modelul bulgăresc.
Puţini l-au văzut pe Ion Iliescu mai nerăbdător ca în seara zilei de 19 mai. El a măsurat de cîteva ori, cu pas mic şi nervos scările de la intrarea în Palatul Cotroceni, a privit în zare şi va fi blestemat în gînd drumurile proaste care îi fac pe oaspeţi săi să vină cu întîrziere. S-ar fi spus că, după decenii de aşteptare urma să revadă o persoană importantă de care istoria l-a despărţit şi pe care a dispreţuit-o înainte de a învîţa să o preţuiască.
Cei care au văzut zîmbetul de satisfacţie al lui Ion Iliescu, felul grăbit şi aproape impetuos cu care a strîns mîna musafirilor săi, invitîndu-i nu să ia loc, ci să stea drepţi în faţa camerelor de luat vederi care consemnau momentul unic, au înţeles că politeţea grăbită a şefului statului e o gimnastică pe care un om bătrîn şi bolnav de propria-i biografie, cum e şeful nostru de stat, nu mai poate face fără efort şi dureri secrete, măcar pentru muşchii faciali.
În Romania e greu să fii relaxat ca un bulgar din partidul regelui Simeon. Chiar şi pentru un om mai tînar, ca premierul Adrian Năstase, copilul de suflet al cîrmaciului, simplul gest de a da bineţe părea un supliciu greu de îndurat. Poate doar figurile familiare ale SPP-iştilor, secretarului general al guvernului şi consilierilor prezidenţiali l-au făcut să se mai destindă şi să se simtă protejat. Aceste secvenţe care dau coşmaruri atît monarhiştilor cît şi republicanilor sadea, nu sunt desprinse din filmele lui Sergiu Nicolaescu ci din realitatea imediată. E drept, ca şi în filmele regizorului boxer, se văd cusăturile, lipiturile şi sentimentalismul de doi bani. [...]
E drept, cu aceasta ocazie a mai întinat pe ici pe colo valorile deprinse la Moscova, i-a furat lui Emil Constantinescu privilegiul de a fi singurul preşedinte monarhist şi a aruncat în ceaţă simpatizanţii, dar, ce mai contează ?! Imaginea sa de gazdă grijulie şi nerăbdătoare a pătruns în casele tuturor făcîndu-i părtaşi la această împăcare istorică şi, lucru ciudat, cu iz de telenovelă. Odată cu el s-a mişcat şi realitatea.
Parlamentarii au început să discute ca la un seminar legea referitoare la foştii şefi de stat, iar guvernul a retras recursul în anulare în procesul de restituire a castelului de la Săvîrşin. Despre întîlnirea celor două tabere s-a spus că este istorică şi că va fi un semn de carte în istoria ultimului deceniu. Fireşte, mai rămîn nişte fleacuri aruncate în grabă sub covoarele roşii. Cinci decenii de coşmar comunist, cîteva zeci de puşcării şi cimitire pline cu morţi, o generaţie decimată, o ţară în ruină.
Aceste resturi aparţin, după cum ştim, unui alt tip de normalitate - ar mai fi şi cîteva file negre din istoria post revoluţionară care aparţin şi ele, altei normalităţi.
Normalităţile succesive care au desfigurat istoria ultimelor decenii sunt astazi pagini pe care Ion Iliescu, după cum se vede, ne recomandă să le uităm. Să privim peste umărul lui în viitor.