Securitatea muncii: o legislație imperfectă

Nicolae Rotaru: „Lucram la construcţii, am căzut de pe şchele şi mi-am rupt o mână. Despăgubiri nu mi-a plătit nimeni, nici nu am cerut , da nici nu aveau să ni le plătească, că nu eram legali. Am fost nevoit să înterup lucrul şi să vin acasă. În sat nu ai unde lucra, de lucru poate şi este dar nu e plătit, da familia trebuie s-o întreţii…”

Dreptul tău: Securitatea muncii

Dreptul tău: Securitatea muncii

Este povestea tristă a lui Nicolae Rotaru, din satul Balaşeşti, raionul Sângerei. El s-a accidentat în timpul lucrului pe un şantier de construcţii din Chişinău. În consecinţă, a fost nevoit în plină vară să stea acasă pentru recuperare. Nicolae spune că putea fi şi mai rău. Anul trecut, un coleg de-al său a fost la un pas de moarte după un accident de muncă. În situaţia lui Nicolae sunt mii de moldoveni, care, presaţi de sărăcie, acceptă, în complicitate cu angajatorii, să muncească fără asigurare de sănătate şi fără siguranţa locului de muncă.

Fiecare accident înseamnă suferinţe fizice şi psihice, pierderi de venituri pentru cei implicaţi - victime, familie, dar şi o pierdere de timp de muncă pentru firma în care are loc accidentul şi pentru societate. 60 la sută din accidentele de muncă se produc din cauză că angajatorul nu asigură condiţii de muncă securizate, spune Dumitru Stăvilă, Inspectorul General de Stat:

„Angajatorul este obligat ca la momentul angajării să-i aducă la cunoştinţă salariatului riscurile la care va fi supus în cadrul raportului de muncă şi să-i aducă la cunoştinta instrucţiunile de securitate şi sănătate. Instruirile trebuie să fie nu mai rar decât odată în 180 de zile. Anul trecut, în 6 luni, am avut 5 accidente mortale, 6 persoane decedate, anul acesta avem tot 5 accidente şi 5 persoane decedate. Accidente grave avem anul acesta cu 10 mai multe decât anul trecut”.

Securitatea muncii este foarte importantă atât pentru angajatori, cât şi pentru angajaţi, pentru că, pe de-o parte, dacă sunt respectate regulile, oferă confort angajaţilor, care ştiu că nu li se poate întâmpla nimic la locul de muncă, în timp ce angajatorilor le oferă siguranţă financiară pentru că nu trebuie să cheltuiască sume mari pentru recuperarea celor accidentaţi sau pentru asigurări. Din nou Dumitru Stăvilă:

„În cazul în care din vina angajatorului s-a produs un accident cu caracter grav şi persoana a rămas invalidă, având 50% sau 60% incapacitate de muncă, pentru fiecare procent de incapacitate de muncă angajtorul plăteşte un salariu mediu pe ţară, acum este de vreo 3 mii lei. De exemplu, 3 mii se înmulţeste la 60 procente de incapacitate de muncă, atunci indemnizaţia unică va fi de 180 mii de lei.

În cazurile de deces sumele acestea sunt mult mai mari. Salariul annual, chiar şi pentru categoria 1 de salariazare, este de vreo 14 mii de lei. Înmultiţi la 30 - anii pe care nu i-a trăit până la vârsta de pensionare - indemnizaţia va fi de vreo 400 si ceva de mii de lei. În afară de aceasta, se plătesc toate celelalte despăgubiri”.

De cealaltă parte, reprezentanţii Sindicatelor spun că numărul mare de accidente de muncă este cauzat şi de legislaţia imperfectă, care nu impune responsabilizarea patronilor. Fireşte, îşi face efectul şi controlul superficial din partea organelor abilitate asupra respectării normelor de securitate a muncii. Gheorghe Burbulea, şeful Departamentului Securitatea Muncii din cadrul Confederaţiei Sindicatelor spune că procedura de atestare a locurilor de muncă este una învechită:

„Cauza principală - lipsa cadrului legal - astea-s cerinţele statului pentru a-şi apăra cetăţenii în faţa angajatorului. Condiţiile de muncă la noi sunt derizorii, tehnica e învechită, regulamentul de atestare e învechit. În economia naţională doar 3 procente din locurile de muncă nu corespund normelor de securitate. În Rusia 25 la sută din locuri nu corespund, în România – 18 procente, dar la noi numai 3 procente. E o minciună. Atestarea locurilor de munca trebuie să o facă administraţia, dar testarile de la borator la face Centrul de medicină preventivă, fără noi şi fără Inspecţia Muncii”.

Numărul real al accidentelor de muncă, spun reprezentanţii Sindicatelor, este mult mai mare decât cel anunţat oficial, din cauză că mulţi patroni nu raportează toate accidentele, iar o bună parte din incidentele la locul e muncă rămân în afara statisticilor, pentru că angajaţii accidentaţi nu au acte de angajare legală. De multe ori şi cercetarea accidentelor de muncă ridică multe semne de întrebare. Pentru ca patronii să scape de pedeapsă, în multe cazuri se încearcă a da vina pe angajatul decedat, spune Gheorghe Burbulea:

„Cazul Răzmeriţă. Era angajat şofer la fabrica de beton armat şi transporta ciment de la Rezina la Chişinău. A venit la lucru la ora 7 dimineaţa si a plecat dupa ciment. Întorcându-se înapoi, la 19 seara, langă cariera Micăuţi cineva l-a incurcat, el a frânat, maşina s-a răsturnat şi el a decedat.

A cercetat Inspectia Muncii. S-a încercat să se dea vina pe şofer că el e vinovat. Noi ca sindicate le-am dovedit că nu e vinovat şoferul, fiindcă masina era defectată, dereglat sistemul de frânare, că n-a fost respectat regimul de munca, la a 12-a oră de muncă a decedat omul, vasăzică era oboist. Încercările sistemului de frânare n-au fost efectuate dimineaţa, testările medicale nu au fost făcute, cu ce să-l învinuiesti pe om, n-au cu ce. Administrraţia a refuzat, s-a pornit procesul în justiţie... s-au băgat bani mari şi s-a cumpărat judecata şi au rămas patru copii fără indemnizaţii. Soţia a decedat şi ea la scurt timp, era bolnavă de cancer.”

Anual, potrivit datelor Inspecţiei Muncii, în jur de 600 de persoane suportă accidente de muncă, numărul decesurilor ridicându-se la câteva zeci. Cele mai multe accidente de muncă au loc în agricultură şi în costrucţii.