Puciul de la Moscova, acum 20 de ani, văzut de la Chișinău (Jurnal de Chișinău).
În ziarul Adevărul, scriitorul Vitalie Ciobanu învinuiește presa moldovenească cea „vitează” de iresponsabilitate și dă exemplul statului român, acuzat de unii formatori de opinie că ar încuraja moldovenismul prin decizia de a aduce la Chișinău, cu ocazia aniversării a 20 de ani de independenţă a Republicii Moldova, steagul liturgic al domnitorului Ștefan cel Mare, păstrat la Muzeul Naţional de Istorie din București.
Autorul se întreabă ce ar fi trebuit să facă România? Să respingă solicitarea guvernării pro-europene de la Chișinău? Stindardul lui Ștefan cel Mare, singur, nu ne poate rezolva problemele, afirmă Vitalie Ciobanu, dar măcar de ne-ar ajuta să scăpăm de sindromul „cetăţii asediate“, care hrănește atât de bine pușculiţa unioniștilor noștri de carton.
În Timpul găsiți scrisoarea unui bărbat care se plânge pe birocrația Întreprinderii de Stat „Cadastru”. Pentru eliberarea unei copii a adeverinţei de înregistrare în drept de proprietate a garajului, cetățeanul a fost nevoit să colinde de 5 ori întreprinderea, și asta doar pentru 2 ștampile.
Tot acolo puteți citi un material despre cum invață limba română sau de stat în armată, soldații ne-vorbitori de limba română. Timpul mai scrie și despre democrația libertății. Dreptul la libera exprimare ne-a încurajat să vorbim şi să nu ascultăm. Toţi avem ceva de spus. Dar nu toţi suntem interesaţi de părerea altuia.
Petru Bogatu povestește în Jurnal de Chișinău cum a văzut el puciul care a distrus imperiul sovietic acum 20 de ani. El scrie că drama a fost pentru toată lumea antrenată în frământările politice de atunci o adevărată probă de foc. Un test de rezistenţă. Un examen al vieţii pe care nu ai cum să-l uiţi.
Tot în Jurnal, Nicolae Negru scrie că azi e suficient ca un politician din cadrul Alianţei să nu fie de acord cu altul sau să exprime un alt punct de vedere într-o chestiune minoră, ca aceasta să provoace crize de isterie. Probabil, opinează Nicolae Negru, tânjim inconştient după certitudinea vremurilor „unităţii de granit”, ale vocilor la unison, ale scandărilor într-un glas.