Sintagmele „interes strategic” sau „siguranţa naţională” marchează, ca pe harta piraţilor, buzunarele în care se ascunde aurul sustras pentru salvarea naţiunii.
Traian Băsescu a iubit mereu proiectul de la Roşia Montană. În fapt, i-a fost ca un al doilea tată, scoţându-l din moarte clinică pe când compania-mamă îl punea la conservat. În vara lui 2009 făcea chiar o vizită la faţa locului. Și spunea că „Trebuie să împăcăm istoria cu economia.” Căci principalul filon de atunci aur al locului pare să fie istoria. E suficient să înfigi o lopată mai adânc că betegeşti coloanele vreunui templu. Economia, în schimb, e la pământ. De altfel, minele au fost închise din raţiuni economice. Pentru a scoate un leu, îngropai zece, după cum se exprima pe vremea restructurării mineritului, ministrul Berceanu.
Sinteza săptămînii politice cu Sorin Șerb
Your browser doesn’t support HTML5
Sinteza săptămînii politice cu Sorin Șerb
Mineritul nu mai era o afacere în regiune. Dar nici viaţa. Închiderea minelor a însemnat condamnarea regiunii la comă economică. N-a observat nimeni pentru că şi din punct de vedere ecologic era în moarte clinică. Acum 30 de ani, la câţiva kilometri de Roşia Montană, se deschisese o altă exploatare - Roşia Poieni. Era o mină de cupru de suprafaţă, a doua din Europa, iar oamenilor li s-a spus atunci, ca şi acum, că, odată deschise măruntaiele pământului, bunăstarea le va intra în casă. În curând însă, le-au intrat haldele de steril şi apele toxice ale iazului de decantare de la Valea Şesii. Este un iaz care, au calculat matematicienii, dacă i s-ar rupe stăvilarele, ar curge la vale cu peste o mie de metri cubi pe secundă. Dar şi fără să se fi prelins un metru din matca iazului, comuna Geamăna este sub ape. De treizeci de ani, singurul lucru care se mai vede la suprafaţa iazului este turla bisericii veche de câteva sute de ani.
Din peste o mie de locuitori, nu mai trăiesc în ce a mai rămas din comună decât 20. Preşedintele Băsescu vizita zona în vara lui 2009 pentru că firma care se ocupa cu ecologizarea şi neutralizarea apelor acide renunţase la contract. Administratorii firmei spuneau că li s-a pus la dispoziţie o structură învechită şi că nu pot neutraliza decât 30 la sută din aciditatea iazului. Chiar şi aşa, sunt nevoiţi să cheltuiască o sută de mii de lei pe zi, adică preţul varul nestins, al pazei şi transportului. Zece milioane de euro pe an pentru a face chemoterapie metastazelor din zonă. An de an, vreme de decenii.
Trei luni după această vizită, candidatul Băsescu spunea în timpul unei dispute televizate că exploatarea Roşia Montană este visul de aur al României care nu aşteaptă decât să fie exploatat pentru a ne duce în epoca de aur. El afirma că acolo sunt circa 800 de tone de aur şi vreo 2000 de argint. Va susţine soluţia recomandată de specialişti şi nu va influenţa politic nicio decizie. Până s-o facă el, au făcut-o oamenii lui trimişi la Bruxelles cu misiunea de a-i convinge pe europarlamentari că, deşi otrăvit cu cianuri, aurul României este vital. O legătură o are cu viaţa-moartea mediului natural. Au spus-o experţii Academiei Române. Au spus-o într-un raport, chiar şi cei din comisia prezidenţială. Sunt cei care, după spusele lui Traian Băsescu, ar fi putut opri proiectul.
Preşedintele recidivează azi invocând creşterea preţului aurului, criza şi inexistenţa unui sistem de securitate financiară la nivelul Uniunii Europene. Invocarea catastrofei are efecte halucinogene verificate, mai ales în aceşti ani apocaliptici. Sintagmele „interes strategic” sau „siguranţa naţională” marchează, ca pe harta piraţilor, buzunarele în care se ascunde aurul sustras pentru salvarea naţiunii.
De împăcarea istoriei cu economia depinde şi ce va urma. România are o tristă istorie de protecţie a mediului, făcută cu mari economii la buget şi la speranţa de viaţă a oamenilor. Industria a otrăvit şi a înghiţit natura României, după cum iazul de la Valea Şesii a înecat comunele din regiune. În lupta dintre istorie şi economie nu soldaţii sunt învingători, ci generalii lor. Cele câteva sute de tone de aur şi mii de tone de argint care ar urma să fie extrase de la Roşia Montană ar fi suficiente ca statuile şi buzunarele salvatorilor neamului să se acopere cu un strat de aur, să reziste ploilor acide, dar nu ar ajunge să-i apere pe oamenii de rând de efectele devastatoare ale lăcomiei.
Dacă ne gândim la dezastrul deja existent în zonă, aurul acesta ne va costa scump. Munţii naturali vor fi măcinaţi, dizolvaţi în lacul de cianuri şi transformaţi în halde de steril. Odată cu munţii vor trece prin măruntaiele otrăvitoare mii de hectare de pădure, câteva situri istorice, localităţi, flora şi fauna, istoria, amintirile personale. Este o zonă de la care ar trebui să ne luăm rămas-bun pe vecie. Unii o fac cu lacrimi în ochi, alţii cu voioşie.
Avem memorie scurtă şi, cum nu suntem prieteni cu natura decât dacă o putem molesta să-i arătăm cine e stăpânul, nu suntem prieteni nici cu istoria. Mereu când a fost vorba să împăcăm trecutul şi prezentul, adică istoria cu economia, am ales prezentul. Băgăm în seamă trecutul doar când ne retrocedează aurul dacilor. Restul istoriei e o grămadă de cioburi şi ruine, pe scurt, gunoaie pe care încercăm din greu să le sterilizăm, că ne dau de gândit şi ne otrăvesc prezentul.