Vitalie Ciobanu: Dacă nu schimbăm nimic în felul cum ne educăm generaţia de mâine, alegătorii de peste 10 ani vor fi moldovenii care au dureri de cap atunci când citesc o carte.
Pentru noi, intelectualii, oameni cu preocupări creative, a vorbi despre carte, despre cultură în general, este un lucru firesc. Universul referinţelor noastre cotidiene include pasiunea pentru lectură şi consumul de artă în sensul mai larg al cuvântului – despre asta discutăm acasă, cu prietenii, la serviciu şi chiar în vacanţă. Trăim în acest mediu ca într-un marsupiu protector şi nu realizăm întotdeauna deşertul spiritual care ne înconjoară.
Un punct de vedere de Vitalie Ciobanu
Your browser doesn’t support HTML5
Un punct de vedere de Vitalie Ciobanu
O întâlnire, câteva opinii schimbate la repezeală cu oameni din afara cercului tău de convivi culturali îţi developează o lume abrutizată, aproape spectrală, în care diferenţa pe care o reprezinţi este excepţia, devierea scandaloasă de la regula mediocrităţii şi a ignoranţei. Am avut o asemenea întâlnire-şoc la acest sfârşit de vară, când nişte reamenajări în locuinţă mi-au adus în casă nişte tineri de 16-17 ani, care exersau meseria de zidar-reparator împreună cu tatăl lor. Miraţi de biblioteca din casa mea, tinerii mi-au mărturisit, senin şi cumva amuzaţi de contrastul ce li se revela, că nu mai citiseră de mult o carte. Ultimul scriitor de care îşi aminteau vag era Vasile Alecsandri, iar ultima carte de la cursul de literatură română era „Pădurea spânzuraţilor” - un titlu pe care îl asociau mai degrabă filmografiei horror decât romanului clasic dintre cele două războaie.
„Dar cu ce vă ocupaţi în timpul liber, atunci când nu sunteţi la şcoală sau ca acum, vara, când mai câştigaţi nişte bani alături de părinţi?”, i-am întrebat cu mirare. Mi-au răspuns previzibil: stăm la calculator, pe Facebook, schimbăm jocuri la computer, descărcăm filme de pe torrents, vorbim la telefonul mobil sau ne maimuţărim pe Skype! „Am încercat să citesc o dată, a adăugat unul dintre ei, oarecum ruşinat, dar nu ţineam minte nimic. N-aş fi putut să-i povestesc cuiva despre ce anume citisem. Mă durea şi capul…” Celălalt băiat a intervenit pentru a mai şterge din impresia neplăcută pe care o lăsase sinceritatea fratelui său mai mic. Mi-a zis că a citit „Luceafărul” lui Eminescu, care suna frumos, dar are şi el aceeaşi problemă, nu poate să explice cuiva ce a citit şi mai ales nu poate spune de ce i-a plăcut.
Le-am explicat, cu răbdare, că neputinţa lor se datorează faptului că citesc foarte puţin, că nu au exerciţiul lecturii ca o necesitate. Întâlnirile rare pe care le au cu cartea sunt la fel de tracasante ca vizita într-o casă străină, unde necunoaşterea regulilor şi cutumelor gazdei te fac să te simţi neîndemânatic şi timorat… Ne-am despărţit cumva într-o atmosferă mai optimistă: le-am dăruit câteva cărţi din biblioteca mea şi am întocmit o listă de titluri care să-i ajute să îndrăgească cititul.
Cei doi adolescenţi sunt un eşantion dintr-o masă mai mare de tineri aculturalizaţi, ca să nu spunem analfabeţi, care cresc în mijlocul indiferenţei noastre – sabotaţi de familie, şcoală şi de instituţiile statului. Sunt copii cu un fond bun, au o inteligenţă nativă, dar li s-a furat, li se fură accesul la cultură şi promisiunea unei veţi împlinite şi demne. Felul anost şi impenetrabil în care li se predă literatura îi îndepărtează de carte, îi face s-o urască, aruncându-i în braţele unor ispite mai puternice.
Acaparaţi de tranziţii, crize, campanii electorale şi sărbători naţionale, într-o societate scufundată în sărăcie şi promiscuitate, nu ne dăm seama că viitorul e sumbru. Avem, fără îndoială, şi destui copii talentaţi şi cultivaţi, însă nu ei, din păcate, dau tonul. Dacă nu schimbăm nimic în felul cum ne educăm generaţia de mâine, alegătorii de peste 10 ani vor fi moldovenii care au dureri de cap atunci când citesc o carte.