Cultul banului

Să faci bani e un lucru bun şi necesar. Rău e cînd îi faci prin mişmaşuri şi ilegalităţi. Iar şi mai trist e cînd banul devine valoarea supremă a unei societăţi. În Moldova din ultimii 20 de ani cultul banului a luat proporţii înfiorătoare.

Realitatea cu amănuntul consemnată de Iulian Ciocan

Realitatea cu amănuntul consemnată de Iulian Ciocan

Totul a început în zorii tranziţiei, cînd lumea sărăcea văzînd cu ochii, în timp ce şmecherii se ocupau cu privatizările dubioase, deveneau rakeţi sau practicau evaziunea fiscală. Într-o societate dezagregată, în care supravieţuieşte cine poate, singurul scop al existenţei a devenit facerea banului.

Şi cohorte de moldoveni s-au repezit să intre în politică. Nu ca să muncească pentru ţară, ci pentru ca să facă ei bani. Meseria sau îndeletnicirea era aleasă numai în funcţie de ce perspective financiare îţi oferea. Prin urmare, vrei să devii cu tot dinadinsul judecător nu pentru că vrei să faci dreptate, nu pentru că eşti mînat de spiritual justiţiar, ci pentru că meseria asta te face bănos. Şi au dat buzna oamenii la Facultăţile de Juridică, de Economie şi de Relaţii Internaţionale, şi ţara e plină de jurişti, de economişti şi de politicieni. Numai că ţara e cea mai săracă din Europa. Pentru că miile de jurişti, economişti şi politicieni fac bani şi nu au timp pentru propăşirea ţării.

Într-o ţară în care fiecare e baricadat în citadela lui familială, în care principiul dominant e moia hata s kraiu, nici nu mai poate exista o altă motivaţie decît facerea banului. Iar cultul banului coexistă cu cultul lucrurilor. Nu mai contează ce faci, ce idealuri ai, ele nici nu prea există, de altfel, nu contează bunl-simţ, cumsecădenia, nu contează performanţa profesională, ea oricum e doar un mijloc de a accede la bani, nimic altceva. Contează numai cîţi bani şi cîte obiecte ai acumulat.

Şi iată, a crescut deja o întregă generaţie în capetele căreia răsună numai chemarea banului. O generaţie care se gîndeşte numai la maşini, telefoane mobile sofisticate, vile şi călătorii în ţări exotice. Căsătoriile deja sînt şi ele un fel de afacere, nu un parteneriat de sentimente. Există deja noii moldoveni care, izolaţi în castelele lor faraonice, rîd nechezat de prostia celor care n-au răzbit în viaţă. Aceştia din urmă îi invidiază, ba chiar îi urăsc deseori pe cei barosani, dar, de fapt, visează şi ei numai la un singur lucru: cum să atingă prosperitatea celor mai norocoşi.

În fond, o ţară în care mai toată lumea se gîndeşte numai la făcutul banilor, o ţară în care toate valorile laolaltă nu fac o ceapă degerată în raport cu KapiKa nici nu poate fi altfel decît este acum Moldova. Şi asta e abia începutul. Urmează ani lungi dominaţi de cultul banului.