Sprijinirea performanţelor în agricultură deschide un inevitabil şi dureros proces.
29 octombrie 2001
Actualitatea (Moderator: Radu Călin Cristea; comenariu: Ilie Şerbănescu)
O nouă revoluţie agrară.
PDSR împreună cu UDMR au impus adoptarea în parlament a unor reglementări prin care sprijin de la stat nu pot primi decît fermele agricole cu minimum 110 ha la cîmpie, 50 ha la deal şi 25 ha la munte.
Nu un simplu argument motivează reglementarea - aceasta ar institui de fapt un nou principiu în subvenţionarea agriculturii: performanţa. În totală diferenţiere faţă de ceea ce s-a făcut pînă acum în domeniu, de a se da fiecăruia cîte ceva - cupoanele de pe vremea CDR-iste fiind expresia cea mai relevantă în acest sens, ar urma de aici încolo să opereze principiul subvenţionării potrivit performanţei în agricultură. Performanţă care este legată, fără îndoială, de dimensiunea suprafeţei agricole.
După cum dovedeşte experienţa unor agricultori de succes, creşterea în timp a suprafeţei exploataţiilor agricole a constituit o componentă de bază a performanţelor de randament, productivitatea muncii, preţ şi calitate. De dimensiunea acestei suprafeţe fiind legată folosirea tehnicilor de cultură şi echipamentelor agricole moderne. Aşa că susţinătorilor reglementării nu le este greu de a pune adoptarea acesteia în termenii necesităţii de adaptare a agriculturii romaneşti la exigenţele integrării dorite, în UE.
Adversarii reglementării au un noian de contraargumente: evident, principiul în sine nu prea poate fi contestat, dar „dracul” se afla întotdeauna în detalii. Astfel, nu performanţa ar fi de fapt urmărită ci stipendierea noilor baroni ai agriculturii romaneşti care ar fi cam toţi, şi oricum majoritatea, PDSRişti. Că aşa ar fi, ar dovedi-o faptul că în materie de retrocedări se limitează suprafeţele la 50 de ha sub motivaţia de a nu se crea cumva noi moşieri, în timp ce de subvenţii ar urma să beneficieze latifundiarii cu peste 100de ha. [...]
Creşterea suprafeţei medii a exploataţiilor agricole ca o condiţie şi ca o expresie a performanţei în agricultură şi evident cu atît mai mult, politica de sprijinire de către stat a performanţei în agricultură vor avea efecte sociale severe, în urma inevitabilei falimentări a unei mari părţi din actualele exploataţii agricole şi a unui nou exod de forţă de muncă din agricultură spre alte sectoare.
Strîngerea micilor agricultori în asociaţii care vor oferi într-un fel acestora un adăpost, cel puţin pentru un timp, nu îi va feri îndeosebi pe cei mai slabi de inevitabilele ruinări care îi vor scoate din joc şi îi vor trimite spre oraşe. Oraşe, care, deocamdată, nu au însă ce să le ofere. [...]
Dar, într-o perioadă nu de construcţie industrială ci de restructurare şi chiar de restrîngere industrială, presupunînd pentru încă ani de zile de aici încolo, mai degrabă disponibilizări decît absorbţii de forţă de muncă. Masive tensiuni sociale vor apărea în mod obiectiv, cu posibilităţi absolut minime de a li se răspunde din punct de vedere economic. Sprijinirea performanţelor în agricultură deschide acest inevitabil şi dureros proces. Ar fi însă neînţelept ca acest proces necesar să fie întîrziat. Orice întîrziere ne duce şi mai rău spre economia naturală de tip ev mediu în care se zbate deja o bună parte din satul românesc.