Michel HOUELLEBECQ, Harta şi teritoriul

După ce nu i-a ajuns un singur vot ca să ia Goncourt-ul în 2005, pentru Posibilitatea unei insule, considerată prea „îndrăzneaţă”, Michel Houellebecq dă în sfârşit lovitura cu ultimul său roman, Harta şi teritoriul, Polirom, 2011 – mult râvnitul trofeu îi revine cu brio, doar că… fără panaş. Nu că scrierea ar fi fost sub aşteptări – departe de aceasta! –, dar parcă lipseşte ceva din suflul vizionar al operei precedente…

Ritmul pedestru al naraţiunii urmăreşte traseul creator al lui Jed Martin, un artist care devine renumit, peste noapte, graţie fotografiilor de hărţi din ghidurile Michelin, pentru a ajunge numărul 1 mondial ca vânzări, zece ani mai târziu, printr-o serie de tablouri reprezentând diverse meserii. Fără să-şi fi propus explicit, Jed apare drept un apostol al modernităţii, salutat ca atare de mass-media, „iar harta Michelin, un obiect utilitar, prin excelenţă trecut cu vederea, a devenit (…) vehiculul principal de iniţiere în ceea ce ziarul Liberation avea să numească fără jenă magia specificului local”.

În paralel, reflecţiile lui Jed, deloc optimiste, formează un fundal cât se poate de gris pentru a pregăti întâlnirea cu… scriitorul Michel Houellebecq, pe post de personaj, căruia Jed îi va face portretul. Nimic neobişnuit până-n acest punct – şi Michelangelo se înfăţişa, în câte un personaj secund! – , dacă partea a treia a romanului nu ar conţine o crimă atroce, şi anume… asasinarea lui Houellebecq de către un colecţionar paranoic, cum se va dovedi mai târziu, pentru a-i sustrage portretul în valoare de 12 mil. Euro, nu înainte de a-l tranşa pe autorul Particulelor elementare: „Capul victimei era intact, fusese tăiat cu precizie şi aşezat pe unul dintre fotoliile din faţa şemineului (…); faţă în faţă cu el, aşezat pe canapea, capul unui câine negru, de mari dimensiuni, tăiat şi el la fel de precis. Restul era un măcel, o sminteală, făşii, bucăţi de carne răspândite pe duşumea”. (Scena le întoarce maţele pe dos mai multor poliţişti cu experienţă…)

Probabil că Harta şi teritoriul trebuie să-i fie deosebit de dragă autorului, de vreme ce a hotărât să se îngroape – literalmente! – în paginile acesteia (vezi p. 302-309), nu înainte însă de a-i mărturisi lui Jed, ca de la personaj la personaj: „Niciodată nu hotărăşti tu însuţi scrierea unei cărţi; (…) o carte era ca o bucată mare de beton care ţi se impunea, iar posibilităţile de acţiune ale autorului se limitau de fapt la a fi acolo şi a aştepta (…) ca procesul să înceapă de la sine”. Exegi monumentum, cum ar veni – de son vivant!
31 oct. ’11