Un „parteneriat strategic” închegat şi în dezvoltare.
Editorialul săptămînal
de Nestor Ratesh.
Relațiile americano-ruse după 11 septembrie.
Unul din principalele efecte ale atacurilor teroriste din 11 septembrie a fost încălzirea relaţiilor între Statele Unite şi Rusia. De fapt, mulţi analişti cred că este mai mult decît o încălzire. Ar fi chiar o relaţie fundamental schimbată. Astfel de concluzii de întemeiază, în esenţă, pe două premise: întîi, se argumentează că în faţa flagelului terorist pericolele potenţiale pe care arsenalele nucleare şi ambitiile de mare putere ale Rusiei le reprezintă pentru Statele Unite şi Occident, în general, capătă proporţii mult mai mici şi mai puţin preocupante. În al doilea rînd, America şi Rusia se regăsesc într-o alianţă contra terorismului care le ameninţă deopotrivă şi pe care sunt pregătite să-l combată împreună.
Deşi sfîrşitul războiului rece fusese proclamat de multi ani, iar cele două principale puteri ale lumii se angajaseră, de o bună bucată de vreme în relaţii mai curînd de cooperare decît de confruntare, acum avem de-a face cu un „parteneriat strategic” închegat şi în dezvoltare.
Întrevederile prilejuite săptămîna aceasta de vizita peste ocean a preşedintelui rus dau impresia unui raport uman neobişnuit între liderii celor două ţări, pe care George Bush îl descria în termeni aproape lirici la o întîlnire cu elevii unui liceu din Texas. „Voi nu sunteţi probabil de acord cu mama voastră în toate privinţele, dar o iubiţi totuşi, spunea preşedintele american. Iată, deşi nu ne înţelegem în toate privinţele, îl respect şi îmi place ca persoană”; la Vladimir Putin se referea, bineînţeles.
Relaţiile personale între lideri reflectă adesea direcţia în care se îndreaptă raporturile între ţările lor. Cei doi şi ţările lor nu se înţeleg în destule privinţe. Este deocamdată greu de definit progresul pe care l-au făcut în principala dispută dintre ei, cea referitoare la intenţia americanilor de a construi un sistem de apărare contra rachetelor care contravine Tratatului asupra rachetelor antibalistice încheiat între cele două puteri în 1972. Statele Unite ar dori să obţină acordul Rusiei pentru abrogarea acestui tratat, ca o relicvă a războiului rece sau, măcar să-l modifice într-o măsură suficientă pentru a permite experimentarea noilor arme defensive. Ruşii se opun.
În schimb, ambii preşedinţi şi-au anunţat intenţia de a reduce masiv arsenalele lor nucleare. Bush a promis eliminarea a peste două treimi din arsenalul american, de la aproape 7000 la un numar situat între 1700 -2200 în viitorii 10 ani, probabil una din cele mai vaste măsuri de dezarmare din istorie. Putin a reciprocat cu o promisiune similară, dar mai puţin concretă. [...]
Extinderea NATO poate decurge fără opoziţia acerbă a Rusiei. Mai mult, Rusia însăşi ar putea deveni un candidat la Alianţa Atlatincă. Deja se vorbeşte despre un NATO fundamental schimbat în obiectivele sale şi căile de atingere a lor, dar unul care să cuprindă chiar Rusia s-ar putea să nu mai fie o alinaţă militară ci altceva, mai aproape de ce este OSCE-ul.
După toate aparenţele intrarea Romaniei in NATO ar putea să fie favorizată, mai curînd decît frînată de aceste evoluţii, ea devenind o etapă logică într-o extindere dincolo de proiectele iniţiale. Pe de altă parte, semnificaţia pe care o acordăm astazi aderării Romaniei şi anume intrarea ei nu numai sub umbrela de apărare a Occidentului, dar şi în cercul select al ţărilor care aparţin civilizaţiei şi valorilor apusene, ar putea să fie erodată. Nu ne aflăm încă acolo şi nici nu avem certitudineaq că vom ajunge într-o lume ca cea descrisă puţin mai înainte.
Succesele reputate de campania din Afganistan ar putea sugera că înfrîngerea terorismului, or, măcar reducerea pericolului pe care îl prezintă sunt obiective de o magnitudine mai redusă decît se credea.
Dacă acest lucru se dovedeşte a fi adevărat, ceea ce nu-i deloc sigur, lumea ar putea evolua altfel. Mai aproape de jaloanele cunoscute pînă acum.