Al cui e președintele?

Incapacitatea clasei politice de a alege șeful statului a devenit principala obsesie a moldovenilor, nu pentru că nu ar mai avea alte probleme, ci pentru că a fost până acum cea mai exploatată temă de pe agenda publică. Partidele parlamentare își fac nesfârșite calcule: ce poziții să negocieze și cu cine, ce vor câștiga și ce vor pierde votând un președinte. În orice caz, există mari șanse ca actualul blocaj să continue. Din câte se pare, mai nou, nu perspectiva sumbră a anticipatelor îi neliniștește pe politicieni ci, oricât ar părea de paradoxal, chiar posibilitatea mult mai reală azi de rezolvare a crizei politice, o dată cu desprinderea „grupului Dodon” din PCRM.

Al cui e președintele?

„Președintele? Care președinte? Președintele cui?”, se întreabă politicienii. „Al tuturor moldovenilor, desigur, ce fel de întrebare-i asta?” – se miră cetățenii de bună-credință, neinițiați în jocurile la nivel înalt. Așa scrie în Constituție, numai că viața politică din Moldova este mai complexă decât Legea Supremă. Întrebarea „al cui va fi președintele?” nu este deloc lipsită de tâlc, o spun chiar înalții demnitari de stat, care ne atrag atenția că în sistemul semiprezidențial-semiparlamentar moldovenesc șeful statului are prerogative substanțiale, el poate desemna premierul și poate destitui miniștrii prin decret, așa cum o făcea, pe nepusă masă, ne-aducem bine aminte, Vladimir Voronin în cele două mandate ale sale. Apariția unui nou „pol de putere”, a unui alt înalt funcționar, chiar a celui mai important în organigrama guvernării, va strica echilibrul actual și împărțirea sferelor de influență – ne explică șefii partidelor. Să fim de acord: afirmații de genul acesta, pe care le rostesc cu seninătate politicienii moldoveni, sună scandalos într-un stat de drept, dar sunt firești într-o țară subdezvoltată, ai cărei lideri privesc funcțiile publice ca pe o pradă, din care fiecare vrea să înșface o ciozvârtă cât mai grasă...

Zilele acestea se fac mai multe propuneri, se alcătuiesc topuri cu „prezidențiabili” – personalități ale vieții publice, neafiliate politic –, și asemenea inițiative civice ne ajută să constatăm că avem destule persoane capabile, demne să ocupe acest post, nu pentru că ar fi „omul cuiva”, ci grație calităților lor morale și profesionale. Un șef de stat trebuie să fie reprezentativ, să întruchipeze cumva aspirațiile naționale – și când spun acest lucru mă gândesc la modelul Václav Havel –, nu să fie o jucărie în mâna unor feudali hrăpăreți, cum se întâmpla în monarhiile europene din Evul Mediu. Însă e greu de crezut că partidele vor accepta un candidat din afara cercului lor de cretă ci mai degrabă ar împinge țara în alegeri anticipate, decât să admită un „arbitru” imparțial deasupra lor.

Un alt factor care scoate în evidență mediocritatea politicienilor basarabeni sunt mizele externe, puse în valoare de vizita unor demnitari străini. Prezența ministrului rus Serghei Lavrov la Chișinău ne-a amintit tuturor cât de dramatic se clatină Moldova pe linia Est-Vest, cât de nesigur este cursul pro-european proclamat de actuala putere. Numeroaselor probleme pe care le avem în relația cu Rusia li se adaugă și șaradele din politica internă, unde Kremlinul pretinde să aibă un cuvânt de spus. Asta s-a văzut în decembrie 2010, o dată cu „descălecatul” lui Narîșkin la Chişinău, în plin proces de negocieri pentru formarea noii coaliții de guvernare. Același amestec al Moscovei îl observăm și azi, când Lavrov a numărat, alături de Dodon și Greceanîi, voturile necesare pentru alegerea președintelui. Egoismul feroce al clasei noastre politice transformă suveranitatea Republicii Moldova într-o ficțiune.

© RFE/RL Inc. Reproducerea acestui material se poate face doar cu acordul scris al Europei Libere și/sau al autorului.