Mă gândesc în fiecare an cât de benefic şi salutar ar fi pentru români o zi, o singură zi din an, în care să se oprească din tânguieli, să stopeze nesfârşita numărătoare a necazurilor şi să-şi scruteze existenţa cu calm şi echilibru.
24 noiembrie 2001
Editorial săptămînal.
de Nestor Ratesh
Thanksgiving.
[…] s-a sărbătorit în Statele Unite Tranksgiving Day, Ziua Recunoştinţei, o sărbătoare specific americană. Este cea mai veche dintre festivalurile Lumii noi, provenind de la pelerinii care au descins din Europa şi s-au aşezat pe coasta Americii de nord, în toamnă lui 1620.
Ea a devenit sărbătoare naţională printr-o proclamaţie din 1863 a preşedintelui Abraham Lincon şi a fost statuată în forma actuală de Congresul Statelor Unite în 1941. Ziua Recunoştinţei nu este o sărbătoare religioasă. Ea transcede o credinţă sau alta, fiind pentru toţi americanii un prilej de a se opri din goana existenţei cotidiene şi aş manifesta, fiecare în felul său, recunoştinţa pentru ceea ce le-a adus anul precedent. Acesta a fost desigur un an teribil pentru americani dacă ne gândim la atacurile teroriste din 11 septembrie, atât de proaspete în memoria lor şi a atâtor altor oameni de pe glob.
Dar sărbătoarea şi-a urmat tradiţia de secole, fiind ziua când se evocă lucrurile bune din viaţă. Este un exerciţiu unic de bilanţ şi meditaţie, în care întâmplările anului şi cele ale vieţii se ordonează pe o axă eminamente pozitivă, căci americanii îşi numără binecuvântările. Au rămas undeva în subtext grijile şi necazurile, fundamentaliştii şi teroriştii, sufletul s-a purificat în contact cu ceea ce este bun şi frumos în viaţa fiecăruia.
Mă gândesc în fiecare an de Ziua Recunoştinţei cât de benefic şi salutar ar fi pentru români o zi, o singură zi din an, în care să se oprească din tânguieli, să stopeze nesfârşita numărătoare a necazurilor şi adunaţi în familie sau cu prieteni, să-şi scruteze existenţa cu calm şi echilibru, concentrându-se asupra părţilor ei bune.
Nu doar americanii au ce şi de ce să ridice mulţumiri cerului. În viaţa fiecăruia sunt licăriri de lumină, oricât de grea i-ar fi existenţa. Şi am zice chiar că aceste licăriri sunt mai vizibile, mai strălucitoare cu cât fundalul apare mai întunecat.
E absolută nevoie de momente în care devenim conştienţi de binecuvântările cu care am fost înzestraţi, nu doar pentru sănătatea noastră sufletească dar şi pentru raţiunea noastră de a fi. I-am rugat pe reporterii noştri din Bucureşti, în chiar ziua recunoştinţei, să meargă pe stradă şi să-i întrebe pe trecători ce e bun în viaţa lor. Unii şi-au amintit că sunt sănătoşi, careva că au muncit mai mult şi au venit mai mulţi bani, un altul că s-a realizat: „am o casă frumoasă la care nu speram”, „am luat examenul de capacitate”, exclama un tânăr. „Am luat carnetul de şofer”, spunea altcineva. „Am făcut rost de lucru, că nu aveam”, „a intrat fiul meu la avocatură” şi atâtea alte bucurii mai mici sau mai mari.
Unii au răspuns pripit că nimic bun şi au plecat îngânduraţi de lângă microfon. Oare nu au putut găsi chiar nimic ? Poate un copil frumos, nepoţi premianţi, o soţie sau un soţ iubitor, mirosul pâinii calde de pe masă, florile din curte, credinţa în Dumnezeu, starea de libertate. Poate ar trebui decretată o Zi a Recunoştinţei şi în România.
Decretată spun, pentru că poate obligaţi de lege s-ar învăţa şi românii să-şi numere binecuvântările. Acelea care sunt şi pe care nu le observă pentru că sunt absorbiţi, nesănătos, numai de griji şi necazuri.