Există momente, cum ar fi cele electorale, în care economia de partid devine mai importantă ca economia de stat.
Preşedintele Traian Băsescu a venit în Parlament să bea o jumătate de pahar de şampanie de sufletul reformei. Cealaltă jumătate, cea amară, făcea atmosferă la galerie, până să fie evacuată că aduce ofense autorităţii. Este singura baie de mulţime pe care şi-o mai permite preşedintele, acolo printre ai lui, în Casa Poporului.
Discursul prezidenţial a marcat schimbarea gărzii la Palatul Victoria, dar şi începutul campaniei electorale. Pretextul discursului? Semnarea tratatului fiscal şi criza de comunicare dintre majoritate şi opoziţie, teme generoase pentru un preşedinte care a fost actorul principal în semnarea primului şi declanşarea celei de-a doua. Chiar dacă evoca fapte întâmplate şi-ngropate sau doar farmece electorale, chiar dacă pe-alocuri obscur, pentru că nu mai ştim ce înseamnă pentru preşedinte multe dintre conceptele-cheie ale democraţiei şi ale vieţii de zi cu zi, discursul a strălucit prin actele sale ratate. Unul dintre ele a fost etatismul său implicit. Era cumva în firea lucrurilor, mai ales că o parte a discursului s-a referit la criza datoriilor suverane, deci la nivelul statului. Dar statul nu e doar jobenul negru în care bagi bugetul de stat, banii europeni şi fonduri din alte resurse pentru a scoate iepuri sau panglici portocalii, ci şi perdeaua de fum care ascunde, de fapt, problemele curente ale unei populaţii călcate sub şenile instituţionale de cei care vor numai binele pe la tribune. Binele de partid şi de stat, fireşte. O populaţie mereu ultima pe lista de priorităţi zero ale guvernului. O populaţie pe care forţele centrifuge ale crizei au aruncat-o în periferie sau oricum, dincolo de orizontul vilelor de protocol, o populaţie la care nu se mai uită nimeni de teamă să nu fie etichetat drept stângist, dar pe care se sprijină foamea de resurse umane, financiare şi electorale.
Preşedintele a afirmat că obiectivele principale sunt, pe termen scurt, reanalizarea şi creşterea performanţelor economiei de stat. Economia de stat este cea care mănâncă o pâine albă plătită cu mulţi bani negri de la buget. Cea care îngroapă zece lei pentru a scoate unul din abatajele de cărbuni. În economia de stat, şi nu în bunăstarea oamenilor obişnuiţi, s-au dus miliarde de euro pentru conservarea feţei umane a capitalismului de stat din regii, companii în care statul e suveran, în parteneriatele public – privat prin care s-au drenat bani pentru oamenii partidelor aflate la putere. Şi, pentru că se vorbeşte tot mai asurzitor despre Mişcarea populară, creatura sintetizată din resturile scenei politice puse la fiert în retortele partidului democrat liberal, preşedintele, care deplânge suferinţele populaţiei, a cerut guvernului să mărească salariile bugetarilor cu 25 la sută. O propunere care i-a făcut pe cei de la agenţia de rating Fitch să avertizeze că, dacă vor creşte cheltuielile publice, România îşi va continua deriva economică şi va pierde lupta cu recesiunea.
Cererea preşedintelui de a mări salariile surprinde pentru că este făcută de acelaşi preşedinte care le cerea nu demult magistraţilor să nu mai fie atât de generoşi cu despăgubirea celor care-şi cer banii popriţi de guvern, iar dacă le dau câştig de cauză, să specifice şi din ce sume vor fi plătiţi aceşti bani. Probabil că deciziile judecătoreşti prin care miile de profesori din Vaslui au obţinut recent despăgubiri de peste 70 de milioane de lei specifică şi sursele din care vor fi plătiţi banii. Altfel judecătorii ar putea plăti din propriul buzunar, cum îi ameninţa pe-atunci preşedintele care-şi arăta buzunarele goale şi-i trimitea pe protestatari la plimbare. Era consecvent, doar el însuşi anunţase reducerile salariale, creşterea taxei pe valoare adăugată, eliminarea diferitelor forme de ajutor social şi subvenţii, măsuri care au reprezentat singurele forme ale aşa-zisei reforme a statului, pe lângă foamea lui tot mai mare de bani şi putere, invers proporţională cu numărul salariaţilor. Să mai spunem că sfertul dat astăzi este mult mai mic decât sfertul luat ieri? Că în urma repetatelor victorii economice preţul produselor de bază a crescut substanţial în ultimele luni uneori şi de două ori? Că însuşi ministrul agriculturii a anunţat, ca un agent de bursă, că trebuie să ne aşteptăm şi la alte majorări, semnalizând diferitelor carteluri din industria alimentară că pot creşte cât vor preţul la alimente? La urma urmei, de aceea au şi majorat TVA-ul chiar şi la produsele de bază, iar carnea, ouăle sau laptele au fost supuse unor accize care le-au dublat preţul şi au făcut statul să trăiască bine, după cum i-a urat preşedintele.
Dar guvernul care, spune premierul, îşi face proiecţii bugetare pentru perioada 2014-2020, evident pentru a consolida economia de stat, a găsit resursele prin care să mărească salariile. În Postul Mare a dat dezlegare la controale pentru armata de contabili de la fisc care pot căuta prin coşul zilnic al românilor să vadă nu cumva consumă mai mult decât produc, nu cumva rămâne mărunţiş nejustificat, semn că-şi obţin banii pe căi oculte şi fără a-i plăti guvernului tainul? Era momentul, s-ar putea spune, pentru că în lunile februarie şi martie s-au colectat la buget cu câteva sute de milioane de euro mai puţin ca în aceleaşi luni de anul trecut. Este, însă, neclar cum, într-o ţară în care prin bezna sărăciei nu se mai vede coşul zilnic, s-ar putea stabili care este necesarul, când este depăşit acesta şi când depăşirea trădează evazionismul. La fel de neclar este cine va face asta, cu ce mecanisme, cum va comunica informaţiile la nivel central când toate reţelele informatice plătite cu sute de milioane de euro eşuează atunci când sunt puse în funcţiune. Sau poate că, aşa cum medita preşedintele în discursul susţinut la Parlament, şi aceste reţele, private sau publice, ar trebui comasate pentru a ajuta economia de stat să comunice mai bine, dar şi pentru a muşamaliza mai bine banii aruncaţi pe fereastră pe aceste sisteme? Pe de altă parte, în România există oameni care trăiesc în gropile de gunoi, în afara orizontului politic şi a evidenţei populaţiei. Recensământul nu a trecut dincolo de poarta lor, nu se ştie câţi, cum şi dacă mai trăiesc. Va afla în fine statul de existenţa lor? Vor fi călcaţi de fisc? Li se va confisca groapa de gunoi sau locul de cerşit, proteza de lemn sau copilul mucos cu care-ţi ţin calea? Sau se va apela la singura soluţie care pare să le rezolve marile probleme sociale şi de adaptare – casele lor construite ilegal vor fi culcate la pământ. Aşa măcar vor fi scoşi la iveală, chiar dacă sub cerul liber. Această incursiune poliţienească în domeniul privat materializează teza veche de când lumea civilizată că statul este subminat de cetăţean. Că mecanismele unse cu miere de împrumut şi cu resurse bugetare ar merge mai bine dacă nu ar prinde din când în când în angrenaje câte o categorie socială să tocească dinţii statului care sunt atât de lungi ca să poată mesteca mai bine. Ministrul justiţiei, un monstru de democraţie, le-a transmis chiar procurorilor că, dacă sunt cheltuieli nejustificate, au mână liberă să confişte tot pentru că altminteri evazioniştii o pot lua de la capăt. E neclar cum stăm cu legislaţia în domeniul ilicitului, dar cu siguranţă că foştii tineri comunişti de la putere cunosc bine legislaţia care ducea pe vremuri la confiscarea averilor.
Dar poate că, folosită ponderat şi raţional, această legislaţia ar putea despărţi grâul de neghină şi infractorii de cetăţenii cinstiţi. Ar putea fi confiscate atunci averile nejustificate ale unor politicieni care deţin zeci şi sute de proprietăţi cumpărate cu primul milion, cel despre care nu mai ştiu cum l-au făcut. Ar putea confisca averea privată a regiilor şi companiilor de stat inclusiv limuzinele şi bonusurile uriaşe. Ar putea săpa prin coşul cu bunătăţi zilnice al unor cartofori economici care ţin coada pe sus prin topurile Forbes de miliardari, dar la ei acasă îşi transformă salariaţii în sclavi şi jonglează cu legea insolvenţei pentru a nu-şi mai plăti datoriile alea care-i fac miliardari. Ar putea merge din vilă-n vilă, pe la marginea oraşelor, să vadă ce pui de ştab a mai spart puşculiţa lui tăticu şi şi-a luat un cuibuşor de nebunii la şosea. De asemenea, ar putea demonta formulele secrete ale politrucilor care ne învaţă cum să ne facem din leafa medie pe economie case cât Spitalul Municipal pe care să le îmbrăcăm în marmură de Ruşchiţa. Probabil că economia de stat va fi salvată şi în felul acesta, controlând mai bine portofelele bugetare şi private. Există, însă, momente, cum ar fi cele electorale, în care economia de partid devine mai importantă ca economia de stat. Iar bogaţii partidului mai importanţi ca evazioniştii bugetului. Tot atunci e foarte importantă aripa de partid sub care caută cu toţii protecţia, să nu fie distruşi de asteroizii care le ameninţă lumea, ca nişte dinozauri ce sunt.
