Zilele acestea s-au împlinit 94 de ani de la semnarea Actului Unirii Basarabiei cu România, prilej cu care sunt organizate multe acțiuni, dar și anti-acțiuni. Cel mai important este că amintirea despre înfăptuirea unirii ne dă motive să mai medităm asupra acestor lucruri chiar dacă cu toții simțim undeva în adîncul sufletului un discomfort.
Cei care sunt contra unirii simt un profund discomfort pentru că percep unirea ca fiind ceva „anti-moldav” şi „anti-statalist”, iar cei care au convingeri pro-unire, simt un discomfort pentru că probabil realizează faptul că vor trebui să fie o generație de sacrificiu. Puţini sunt cei care au curaj să scandeze în gura mare că vor unirea, iar unicul lucru care pe semne îi mobilizează este gîndul că cel puţin viitoarele generaţii se vor simţi perfect integrate în cadrul României.
Unii încearcă să ne convingă de necesitatea unificării prin enumerarea beneficiilor imediate, însă nu cred că este corect să ne axăm doar pe beneficiile directe, deoarece unirea nu se va realiza atunci cînd vom fi convinşi de importanţa unificării, ci atunci cînd vom fi gata de un sacrificiu.
Generaţie de sacrificiu pentru cei din stînga Prutului înseamnă că niciodată nu se vor simţi pe deplin integraţi în cadrul României, pe cînd pentru cei din dreapta Prutului înseamnă că vor trebui să contribuie financiar la ameliorarea situației de pe întreg teritoriul dintre Prut și Nistru.
Cetățenii moldoveni nu sunt gata să-și sacrifice tinereţea pentru unire; la această concluzie am ajuns în urma discuțiilor cu mai mulți concetățeni de ai mei de peste hotare, care se bucură de pașaportul românesc cu care pot călători nestingherit prin Europa, dar care sunt absenți și indiferenți cînd este vorba despre unirea cu România.
Simt cu adevărat româneşte doar o mână de oameni care sunt stigmatizați de restul ca fiind naivi sau idealiști. Respectiv cei care bat alarma precum că ar exista forțe care doresc grăbirea unirii nu sunt decît niște provocatori care au scopul de a dinamita opinia publică.