Franţa electorală

Suporterii partidului socialist, sărbătorind victoria lui François Hollande, 6 mai, Rennes.

De ce oare a stîrnit Sarkozy atîta ostilitate?

Singur împotriva tuturor: cam aşa s-ar putea defini situaţia în care s-a aflat Nicolas Sarkozy în recenta campanie pentru alegerile prezidenţiale. Nu doar François Hollande i-a fost adversar, ci şi Marine Le Pen, liderul Frontului Naţional, Jen-Luc Mélenchon, candidatul Frontului de stînga şi chiar centristul François Bayrou care, înainte de primul tur, afirma că programul candidatului socialist este „catastrofal” pentru ca între cele două tururi să declare că va vota cu Hollande. Să adăugăm şi mass-media, în foarte mare parte ostilă lui Sarkozy şi favorabilă stîngii. Am asistat, de fapt, la o adevărată manipulare a opiniei publice, prin alăturarea abuzivă a numelor lui Sarkozy şi Marine Le Pen. Dreptei i s-a pus, pe nedrept, eticheta de extremă dreaptă în timp ce Hollande a putut beneficia nestingherit de sprijinul extremei stîngi.

De ce oare a stîrnit Sarkozy atîta ostilitate? Sigur, nu şi-a respectat o serie de promisiuni şi i-a dezamăgit pe mulţi care îl votaseră în 2007. A avut însă de înfruntat grava criză din ultimii ani şi a reuşit să ferească Franţa de un derapaj fatal. Bilanţul lui nu e deloc atît de negru cum s-a încercat să se arate. În fine, a inspirat antipatii care n-au nicio bază raţională, pentru că i s-au reproşat lucruri care n-au nimic de-a face cu prestaţia lui ca preşedinte.

Înfrîngerea lui Sarkozy pune dreapta franceză, în speţă UMP-ul, Uniunea pentru o mişcare populară, într-o postură inconfortabilă. Peste o lună vor avea loc alegeri legislative care de regulă, venind după o alegere prezidenţială, dau cîştig de cauză formaţiunii din care provine preşedintele ales. Stînga deţine deja marile oraşe, majoritatea departamentelor şi a regiunilor, a cîştigat nu demult majoritatea în Senat şi are, aşadar, şanse să domine şi Adunarea Naţională. Ne putem aştepta la o campanie asemănătoare cu aceea la care am asistat. Frontul Naţional, de altfel, a şi alcătuit o „listă neagră” cu personalităţi ale dreptei gaulliste care trebuie bătute în alegeri. Socialiştii, bineînţeles, se vor mobiliza iar extrema stîngă, cu comuniştii în frunte, le vor da o mînă de ajutor, sperînd – probabil – să intre la guvernare, ca în 1981, după victoria lui François Mitterand. Iată de ce miza legislativelor este uriaşă. Se va alege între o Franţă aflată practic în întregime sub dominaţia stîngii şi o Franţă în care se mai păstrează un anume echilibru între forţele politice, atît de benefic unei vieţi democratice normale.