Suferințele și drepturile copiilor cu dizabilități

Pentru părinții din Republica Moldova să aibă un copil cu dizabilități înseamnă în multe cazuri dificultăți insurmontabile, înseamnă să-și schimbe modul de viață, să renunțe la multe. Dar, filiala moldoveană a unei organizații suedeze le-a spus la un curs special unor asemenea părinți că există o ieșire, că-și pot îmbunătăți propria viață și viața copiilor dacă se organizează mai bine și-și fac cunoscute problemele. Relatează Alla Ceapai.

Pe parcursul acestei săptămâni părinţi din mai multe localităţi au fost instruiţi cum să-şi ajute copiii cu dizabilități să-şi cunoască drepturile şi să-şi exprime singuri nevoile. Dar cel mai important să nu-şi izoleze odraslele spune Daniel Andersson, directorul SOIR-Moldova, organizaţia suedeză care a organizat acest training:

„Noi lucrăm cu persoanele cu dizabilități intelectuale după principiul auto-reprezentării, ceea ce înseamnă că persoana se reprezintă pe ea însăşi şi îşi apără singură drepturile. Noi încercăm să-i învăţăm care sunt drepturile lor, printre care: de a merge la şcoală, de a se angaja în câmpul muncii, de a fi egali cu restul oamenilor, dar şi să ştie care sunt legile care la apără aceste drepturi. Aici intervine rolul persoanelor de suport, care îi ajută pe copiii cu dizabilităţi să-şi facă studiile şi să-şi găsească un loc de muncă.”

În Moldova rolul persoanelor de suport pentru copiii cu dizabilităţi revine părinţilor. Mulţi dintre ei ajung să renunţe la serviciu, îngrijind de copilul care din cauza dizabilităţii intelectuale nu este acceptat la grădiniţă, şcoală sau la muncă. Este şi cazul Tamarei Tanase din satul Coşniţa, raionul Dubăsari, a cărei fiică Catiuşa de 19 ani are deficienţe intelectuale şi fizice:

„Eu sunt singură, fără bărbat. Nu pot să mă duc să lucrez, fiindcă Catiuşa are convulsii, eu mă tem de una singură să o las. Eu cu dânsa avem o pensie de 630 de lei. Mai am un copil de 27 de ani, tare greu îi vine. Şi mie, ca părinte, tare mi-i dureros că am ajuns nu eu să-mi întreţin copiii, dar am ajuns eu şi cu sora lui să stăm pe spatele băiatului. Dacă mă duc la primar şi mă adresez că îmi este greu, primul an mi s-a dat ajutor o mie de lei şi al doilea an - 400 de lei. Cui, unde să ma jelui eu, cine îmi intră mie în situaţie?”

Tamara Tanase îmi spune că acum patru ani în satul Coşniţa se planifica construcţia unui centru de zi pentru copii cu nevoi speciale:

„În casa ceea unde trebuia să se deschidă centru pentru copii, acum s-a deschis un centru pentru bătrâni. Şi sunt foarte bucuroasă că măcar acolo mă duc odată în săptămână şi se ocupă. Nu poate croșeta, împleti, scrie, citi, dar totuşi cântă şi-a făcut o prietenă. Vă spun de zece ori că nu poate lucra cu mănuţele, dar poate spune poezii, poate cânta. Catiuşa hai spune o poezie.”

Ecaterina Tanase: „Mamă scumpă şi frumoasă / Eşti o fiinţă curajoasă / Nu ştiu cum să-şi mulţumesc şi cum să-ţi răsplătesc / Nopţi întregi nu ai dormit / Lângă mine ai suferit.”

Tamara Tanase: „Ştiţi aş vrea să se deschidă un Centru în Coşniţa, ca şi copilul meu să înveţe ceva, să fie în rând cu ceilalţi.”

Alexandra Grăjdian

În opinia directoarei asociaţiei obşteşti „Femeia şi copilul, protecţia şi sprijin”, Alexandra Grăjdian, centrele de zi pentru copii cu dizabilităţi care există în mai multe localităţi, nu ar fi soluţia cea mai bună. Ea sugerează că aceşti copii trebuie să meargă la o şcoală obişnuită pentru a fi incluşi în societate:

„Este foarte bine că în ultimul timp Ministerul educaţiei este foarte deschis spre a promova aceste drepturi. Dar aşteptăm Codul învățământului, aşteptăm legile care s-au oprit undeva pe drum în Parlament şi care nu sunt adoptate ca să ofere aceste drepturi, acestor copii. Să le ofere dreptul de a merge la şcoală.”

Alexandra Grăjdian a îndemnat toţi părinţii care au copii cu nevoi speciale să-şi unească eforturile şi să înceapă a promova drepturile lor, să vorbească cu voce tare despre problemele cu care se confruntă, pentru a fi auziţi inclusiv de autorităţi.