Voluntariat, caritate și spirit civic la moldoveni

În Republica Moldova se încheie Săptămâna voluntariatului, care are drept obiectiv încurajarea activităţilor neremunerate în favoarea societăţii, o mişcare ce abia se încetăţeneşte în ţară. Deşi voluntariatul presupune muncă total dezinteresată, mai mulţi fruntaşi din mediul ONG-urilor au obţinut ajustarea actelor normative în vigoare astfel încât voluntarii să fie totuşi recompensaţi. Cine şi cum poate influenta modul în care privim voluntariatul?

*

Europa Liberă: Cred că din când în când ne face bine la suflet să dăm o mână de ajutor aceluia care are nevoie. Fie că ajutăm un copil orfan, un bătrân neputincios, fie că ajutam comunitatea, asta ne face să fim mai umani. Rodica Jardan profesoara la Liceul din Lozova, sugerează că Voluntariatul ne pregăteşte mai bine pentru viaţă, ne ajută să înţelegem universul celor din preajmă, nevoile şi preocupările lor, ne învaţă cum să-i respectam pe cei din jurul nostru. Atunci când am întrebat-o daca moldovenii practică voluntariatul, profesoara a avut un moment de ezitare.

Rodica Jardan: „Fac, dar mai mult cu forţa. S-au dezobişnuit din perioada sovietică erau celebrele înverziri ale plaiului, la anumite sărbători.”

Europa Liberă: Subotnice, voscresnice.

Rodica Jardan: „Subotnicele şi toate erau legate de sărbătorile pascale importante religioase şi atunci un pic lumea s-a supărat. Şi la început a fost aşa, ca o revoltă, acum îi chemi mai greu. De obicei, munca de voluntariat în Moldova nu este văzută decât ca un profit, dar după cum ştim din dicţionar nu este aşa ceva posibil. Şi atunci moldovenii la capitolul voluntariat mai au încă de învăţat.”

Europa Liberă: Ei ar aştepta mai mult o recompensă pentru lucrul făcut?

Rodica Jardan: „Da, spiritul civic ne lipseşte. Trebuie să ţinem cont de faptul că trebuie să participăm la prosperarea comunităţii.”

Europa Liberă: La Lozova se face voluntariat?

Rodica Jardan: „Elevii şi profesorii de la şcoală. De obicei noi suntem cei care venim să facem curat. Facem curat şi altcineva aruncă. Şi tot noi, tot şcoala îşi mai ia pe umerii săi încă o muncă enormă. Şi sunt puţin cam supăraţi şi sunt şi ei de multe ori dezamăgiţi de aceste acţiuni de voluntariat. Dar se face. „Hai, Moldova” am făcut-o ieri, am participat şcoala, tinerii din sat. Acest lucru ar trebui de educat din familie. În cei şapte ani de acasă, copii de mici să fie educaţi să facă ceva pentru binele nu al lor, dar al comunităţii, al vecinilor, al colegilor, pentru că altfel avem de o sută, două de ani ca să-i ajungem pe cei din Europa sau America.”

Europa Liberă: Ai cunoscut vreun voluntar venit din altă ţară în Republica Moldova?

Rodica Jardan: „Am avut la Lozova chiar şansa să avem asemenea persoane. Am avut cinci voluntari americani din America. Multă lume chiar şi astăzi încă trăieşte cu impresia că ei au avut o recompensă. Din contra, Guvernul îi susţine şi familiile gazdă primesc bani şi li se oferă din partea Guvernului american la fel o susţinere pe parcursul şederii lor aici.”

Europa Liberă: Este o diferenţă în felul cum înţeleg ei să practice voluntariatul şi cum înţeleg moldovenii?

Rodica Jardan: „Da, desigur că este o mare diferenţă. La ei societatea este aşa educată şi crescută, să participi la acte de voluntariat fără recompensă, să nu aştepţi să fii remunerat sau să nu aştepţi o plată pentru ceea ce faci. Şi din această cauză din momentul când ei nu găsesc un serviciu sau un salariu decent, aleg să meargă să facă voluntariat şi de obicei aleg ţările sărace, încă ne percep pe noi ca ţări sărace care avem nevoie de dezvoltare şi vin la noi în Moldova sau în alte ţări.”

Europa Liberă: La Lozova ce au făcut?

Rodica Jardan: „Am avut diverşi voluntari, am avut voluntari care au predat limba engleză, am avut un voluntar în domeniul agriculturii şi un voluntar care a colaborat cu primăria. Ei trebuie să ajute comunitatea să se dezvolte, să ajute la scrierea de granturi, să ajute la traducerea unui conţinut al unui grant, dar nu fac nimic, a propos, fără moldoveni. Pentru că există o politică la cei din America – fac moldovenii cu americanii, nu americanii cu moldovenii.”

Europa Liberă: Cum ai descifrat acest lucru?

Rodica Jardan: „Adică comunitatea noastră este mai importantă şi aportul ei cât de mic nu ar fi trebuie să fie pe primul loc, ca astfel să nu furăm, dar să aducem, să ne implicăm în realizarea unui proiect.”

Europa Liberă: În comunitate, la Lozova s-a molipsit cineva de la aceşti americani ca să încerce să ia ca modele?

Rodica Jardan: „Eu am o elevă foarte activă, se numeşte Oprea Elena, se implică în diferite activităţi. Este educator de la egal la egal în domeniul educaţiei pentru sănătate reproductivă şi este membru al Parlamentului tinerilor. De câte ori are posibilitatea spune că a învăţat foarte mult de la ultimul voluntar, cu care a colaborat şi care a luat-o ca parteneră într-un proiect educaţional.”

*

În satul Giurgiuleşti, o localitate din Sudul Moldovei, mai toată lumea o cunoaşte pe miss Monika Hartsel, voluntar al Corpului Păcii. Ea spune că-i place meseria de voluntar pentru că este o muncă benevolă şi foarte importantă.

Monika Hartsel: „Eu am aplicat pentru Corpul Păcii, este o organizaţie care lucrează în 75 de ţări ale lumii. Eu nu ştiam, am crezut în Africa, în Asia, nu ştiam deloc şi într-o zi cineva m-a sunat şi mi-a zis: mergi în Moldova. Şi am zis: ei, hai, bine, unde e Moldova.”

Europa Liberă: Şi cum ai aflat unde-i Moldova?

Monika Hartsel: „Am mers la Google şi am scris Moldova şi am aflat câte puţin, nu era prea mult pe internet, a fost cam un mister. Dar când am ajuns în Moldova mi-a plăcut tare.”

Europa Liberă: Ce-ţi place în Moldova?

Monika Hartsel: „Moldovenii sunt foarte primitori. În una dintre primele săptămâni în satul Giugiuleşti am fugit, mie îmi place să alerg pentru sport. Şi fugeam aşa pe drum şi a venit o băbuţă şi a zis: stop, bună ziua. Şi a zis: a cui eşti? Sunt americancă. A zis: aaa, tu eşti americancă? Nepoţica mea e în clasa ta. Şi a zis: stai aici, stai aici. Şi a venit cu o pâine mare, aşa făcută de casă. Şi mi-a dat această pâine mare. Eu înţeleg acum expresia ca pâinea caldă.”

Europa Liberă: Om bun ca o pâine caldă.

Monika Hartsel: „Da, aşa sunt moldovenii – ca pâinea caldă.”

Europa Liberă: Cum te-ai integrat în satul Giugiuleşti?

Monika Hartsel: „Foarte bine, repede m-am integrat, că lucram la şcoală şi înţelegeam bine cu parteneri, cu alţi profesori de limbă engleză, am ajutat. Şi stau la o familie gazdă, e foarte bine, mă simt ca un membru de familie, este o familie mare. Am şi eu o soră micuţă şi noi ne jucăm tot timpul împreună.”

Europa Liberă: Voluntari ai Corpului Păcii. Voi faceţi lucrul acesta benevol, nesiliţi de nimeni? Pe voi vă plăteşte totuşi Guvernul american că mergeţi într-o altă ţară? Ce aveţi de câştigat? Care sunt avantajele practicării voluntariatului?

Monika Hartsel: „Avantajele nu sunt bani. Desigur că avem o sumă, ca o pensie ca să trăim. Avantajele sunt că noi mergem într-o altă ţară, învăţăm despre o cultură nouă, tradiţii noi, ne întâlnim cu persoane interesante.”

Europa Liberă: Dar aduceţi şi cultura americană aici, în Moldova.

Monika Hartsel: „Exact noi putem să împărtăşim şi cultura noastră, un fel de schimb de experienţă, într-adevăr.”

Europa Liberă: În America cum se practică voluntariatul? Cine sunt voluntarii?

Monika Hartsel: „Foarte des se practică voluntariatul. Eu de vârstă mică am făcut asta cu părinţii mei, tot timpul m-au învăţat că noi trebuie să facem cât putem. Poate nu avem bani, dar noi avem timp şi avem cunoştinţe. Toţi pot să fie voluntari. Şi când eram mică mergeam cu mama şi tata la o cantină pentru cei săraci şi făceam mâncare cu biserica am făcut voluntariatul aşa am fost crescută. Când era un uragan mare în America, la Sud, m-am dus acolo cu nişte colegi de la universitate şi noi am făcut curăţenie, noi am construit casele.”

Europa Liberă: După un uragan?

Monika Hartsel: „Da, după un uragan aşa mare. Eu cred că mulţi moldoveni fac lucru de voluntariat. Familia mea gazdă ei tot timpul fac pentru vecinii lor, pentru rudele lor şi ei nu cred că asta este muncă de voluntariat.”

Europa Liberă: Ce fac pentru cei din jurul lor?

Monika Hartsel: „Adică dacă e de ajutor să vopsească casa, nu ştiu ce, ei tot timpul dau o mână de ajutor. Dar dacă vrem să facem curăţenia satului e mai greu de strâns oamenii, cu elevi e mai uşor.”

Europa Liberă: Voluntariat ar fi mai mult pentru generaţia tânără?

Monika Hartsel: „La şcoală când vreau să fac ceva voluntariat, elevii sunt cei acre vor entuziasmaţi.”

Europa Liberă: Şi ce ai reuşit? În trei ani de zile la Giurgiuleşti ce s-a făcut pe bază de voluntariat?

Monika Hartsel: „Noi am câştigat câteva proiecte.”

Europa Liberă: Este adevărat că voi, cei veniţi din Statele Unite ale Americii ajutaţi la scrierea acestor proiecte?

Monika Hartsel: „Da, ca voluntari noi ajutăm. Noi nu facem, aşteptăm pentru o idee bună, dacă cineva din sat are o idee, o pasiune, vrea să facă ceva.”

Europa Liberă: Deci, ideea trebuie să fie a comunităţii.

Monika Hartsel: „Exact, da. Noi nu ştim ce aveţi nevoie. Eu nu sunt din satul Giurgiuleşti, nu ştiu care sunt priorităţile pentru comunitatea asta. Deci, eu am aşteptat până când cineva a venit la mine cu o idee.”

Europa Liberă: Şi cine a venit?

Monika Hartsel: „A venit o profesoară din şcoală şi a zis: hai să facem un radio şcolar. Bine, hai să facem. Ar fi de mare folos că la noi la Giurgiuleşti suntem aşa de departe, că nu ajunge multe staţii de radio de la Chişinău, nici de la Cahul nu ajunge la noi, doar de la Reni, din Ucraina, sau de la Galaţi, din România. Dar noi nu ştim ce se întâmplă în Moldova, în localitatea noastră.

Cu elevii mergem pe străzi şi noi întrebăm cum vă par drumurile noastre, care este părerea ta despre alegeri? Adică este o staţie mică, dar prin asta ei au măcar ceva. De exemplu, când erau alegerile eu am vorbit cu mulţi săteni care au zis: eu nu ştiu pe cine să votez. Cred când mă duc acolo cineva o să-mi spună cu cine să votez. Uite, trebuie să fie mai informată comunitatea. Chiar dacă n-aş fi venit în Moldova, eu pot să fac muncă de voluntariat şi în America şi eu vreau să fac muncă de voluntariat toată viaţa mea, nu contează unde sunt. Trebuie să fac.”

Europa Liberă: Şi ce impresii vei duce despre Moldova acasă? Sau mai vrei să şezi aici?

Monika Hartsel: „Toţi îmi zic: hai Monica, noi o să găsim un cavaler frumos din Moldova şi stat tot timpul. Dar trebuie să mă duc acasă, după trei ani de zile.”

Europa Liberă: Şi dacă îţi găseşti un mire tot pleci acasă?

Monika Hartsel: „Dumnezeu ştie. Eu o să plec cu impresii foarte bune. Nu sunt multă lume care ştie despre Moldova. Sau poate dacă a auzit ceva a fost negativ. Dar eu vreau să mă duc acasă să zic că este o ţară cu oameni harnici, ospitalieri de nota 10, cu suflet, cu elevi foarte deştepţi, dar n-au un loc de muncă. Mie îmi place, totul este crescut acasă, şi carne, şi fructe, şi legume, totul e natural, crescut acasă. Este un mod mai sănătos de viaţă. Şi relaţiile pe care mi le-am făcut cu elevii mei, cu familia mea gazdă, cu bunici din sat eu tot timpul am să ţin legătura cu dânşii şi sper că în viitor o să am posibilitatea să mai vin în Moldova. Noi avem nevoie de relaţii. Dacă ştim doar de familia noastră, suntem cam izolaţi. Mă mândresc cel mai mult nu cu proiecte, nu cu ban câştigaţi, dar elevii mei, fără cunoştinţa mea, ei au organizat o colecţie pentru familii vulnerabile din satul nostru. Singuri. Au venit cu ideea, ei au strâns cred că 20 de cutii pline cu hăinuţe, cu produse alimentare.”

Europa Liberă: Pentru cei mai săraci.

Monika Hartsel: „Pentru cei mai săraci din sat. Pentru mine ca voluntar asta este cel mai minunat lucru care poate să se întâmple că ei au învăţat despre voluntariat. Deci, dacă am făcut ceva în Moldova, dacă am adus spirit de voluntariat, asta e principalul.”

*

Locotent-colonelul Diana Grădinaru este ofiţer de relaţii publice pentru Marele stat major, purtător de cuvânt al şefului Marelui stat major, comandatul Armatei Naţionale. Şi pentru ea voluntariatul nu e ceva străin. Îl face în Moldova, l-a practicat şi în Statele Unite ale Americii.

Diana Grădinaru: „Noi, Armata naţională facem voluntariat anul împrejur. M-aş referi în primul rând la şcolile internat care sunt ajutate de unităţile militare din diferite garnizoane şi aici în Chişinău.

E vorba de şcoala internat pentru copii hipoacuzici de la Cahul, e vorba de şcoala internat din Hânceşti, şi gimnaziul internat de aici din Chişinău. Şi s-a stabilit de-a lungul timpului o relaţie foarte bună între noi şi ei. militarii noştri merg la diferite sărbători, ei vin în unităţile militare, joacă fotbal cu militarii şi noi mergem atunci când ei au nevoie să-i ajutăm. Uneori poate nu atât material, deşi facem şi acest lucru când putem. Poate mai mult au nevoie de o vorbă bună, de o susţinere şi nu în ultimă instanţă aceşti copii sunt viitorul ţării noastre şi dacă nu noi vom avea grijă de ei atunci cine altcineva.”

Europa Liberă: Dar asta cum se numeşte? Un voluntariat nesilit de nimeni? Sau totuşi impus de către superiorii din Armata Naţională?

Diana Grădinaru: „Bine, rămâne la discreţia fiecărui comandant de unitate, a fiecărui militar şi până la urmă nimeni nu impune pe nimeni să facă bine. Pentru că a face bine e datoria morală a oricăruia dintre noi.”

Europa Liberă: Dar acolo în America ce fel de voluntariat făceaţi?

Diana Grădinaru: „Bine, eu n-am făcut voluntariat în sensul clasic al cuvântului. Eu am fost detaşată pentru doi ani de zile în Coaliţia multinaţională pentru combaterea terorismului de la Tampa, din Florida. În una din zile am primit prin reţeaua internă un mesaj: cine vrea să meargă în „Ziua Recunoştinţei” să facă voluntariat la unul din spitalele militare.

Mi-am zis: de ce să nu merg? Pe mine m-a marcat ceea ce am văzut eu acolo la spital, pentru că eu atunci când am zis că merg, eu nu m-am gândit ce o să văd acolo. Mi-am zis că merg să cunosc şi altă lume, să-mi îmbunătăţesc engleza, să ajut pe cineva. Ce am văzut acolo m-a marcat pentru că într-un spital militar vezi consecinţele, vezi faţa adevărată a războiului. Eu acolo am văzut oameni schilodiţi, am văzut oameni fără mâini, oameni fără picioare, oameni cu urme de schije. Şi m-a marcat atitudinea lor pozitivă. Eu am distribuit mâncare. Noi făceam schimbul, cineva aducea mâncarea pentru cei care erau la pat şi nu puteau să se ridice, altcineva distribuia mâncare pentru cei care erau asistaţi în cărucioare cu rotile şi veneau şi luau mâncare. Sigur, zâmbetul american nu poate să-l nege nimeni.

Şi îmi amintesc când s-a apropiat un militar în căruciorul cu rotile asistat de cineva şi mi-a zis: „Happy thanksgiving” mie mi s-a oprit cuvintele aici în gât şi cred că se vedea pe faţa mea că nu pot să vorbesc. Tot el m-a ajutat, mi-a văzut Tricolorul de pe uniformă, m-a întrebat din ce ţară sunt şi în felul acesta m-a ajutat. Atunci i-am dat farfuria cu curcan. Pot să zic că e primul meu curcan din America de Ziua Recunoştinţei l-am împărţit cu aceşti militari care pentru mine au reprezentat şi mai reprezintă un act de curaj, un act de demnitate, indiferent de situaţie şi de realitate.”

Europa Liberă: Dar ce înseamnă totuşi să ai atitudine faţă de cei din jurul tău?

Diana Grădinaru: „Mă conduc de ceea ce m-a învăţat bunica mea, ea îmi zicea întotdeauna ca să-i dai omului o cană cu apă când ii sete şi când nu poate să şi-o ia singur. Pentru că atunci când poate nu mai are nevoie de tine. Şi militarii aceştia din spitale lor le era greu. Ei poate nu aveau nevoie de bucata de curcan pe care le-am dat-o cât aveau nevoie de cineva care să vină să le spună un cuvânt de bine. Şi eu cred că noi toţi avem datoria morală de a ajuta pe cei mai trişti ca noi. Şi nu neapărat cei mai trişti pentru că ei în ultimă instanţă au fost mai plini de viaţă decât mine în acel moment.”

Europa Liberă: Pentru moldoveni e străină această acţiune de a face caritate, de a practica voluntariatul?

Diana Grădinaru: „Eu nu cred că pentru moldoveni este străină această calitate.”

Europa Liberă: Se încetăţeneşte în societatea moldavă această acţiune?

Diana Grădinaru: „Da, se încetăţeneşte, probabil voluntariatul nu a fost promovat până nu demult pentru că anul trecut a fost adoptată Legea cu privire la voluntariat.”

Europa Liberă: Cine ar trebui să educe acest spirit? Biserica, societatea, şcoala, familia?

Diana Grădinaru: „Toate la un loc şi ar trebui să pornească de la fiecare din noi, dacă vom munci împreună, dacă vom avea aceleaşi porniri, aceleaşi idei până la urmă vom găsi o posibilitate de a ajuta pe cei din jurul nostru, pentru că aşa ne învaţă religia noastră creştină, aşa suntem educaţi de părinţii noştri, aşa ne învaţă biserica, aşa ne învaţă şcoala, aşa ne învaţă armata.”

*

Se zice ca voluntariatul nu este o poveste. Mai degrabă voluntariatul e de povestit. Şi o să discutăm despre acțiunile care se fac de bunăvoie, fără constrângere cu Antoniţa Fonari, secretar general al Consiliului ONG-urilor din Republica Moldova.

Antoniţa Fonari: „Foarte mult se vorbeşte pe reţelele de socializare despre voluntariat, tot mai des tinerii pleacă peste hotare, fac voluntariat internaţional sau contactează cu voluntarii veniţi.”


Europa Liberă: Voluntariatul este pentru tineri?

Antoniţa Fonari: „Nu, dar tinerii sunt cei care aduc cel mai des aceste noutăţi despre voluntariat, pentru că dacă de exemplu în Moldova vin voluntari de diferite vârste, foarte mulţi din America. În momentul când au ieşit la pensie şi au mai decis să facă doi ani de voluntariat pentru o ţară în curs de dezvoltare.

Pe când ai noştri să meargă să facă voluntariat în Europa, în alte parte, de obicei sunt persoane tinere, care vor să mai vadă o ţară, să mai cunoască oameni, să mai pună ceva la CV. Şi mai puţine persoane după 30 de ani merg să facă voluntariat de la noi. Da, percepţia este că tinerii fac voluntariat, dar între timp, de când bântuie această percepţie, de pe când eram şi eu foarte tânără. De exemplu, acum nu mai sunt atât de tânără, între timp fac voluntariat destul de mult şi cei de vârsta mea zic că ai mai mulţi ani.”

Europa Liberă: Voluntariatul sunt acţiunile de caritate?

Antoniţa Fonari: „În Moldova voluntariatul de multe ori implică şi acţiuni de caritate. De exemplu, noi în momentul când mergem la ţară să lucrăm cu nişte copii care au rămas acasă singuri sau sunt chiar orfani şi atunci da, este bine să îmbini şi caritatea pentru că degeaba te duci tu să povesteşti copilului că nu este bine să fumeze, sau să faci cu el jocuri creative care să-i dezvolte personalitatea dacă în timpul acesta copilul este efectiv flămând. De multe ori intrăm în contact cu copii, care efectiv nu au ce să încalţe ca să meargă la şcoală. Şi atunci degeaba tu îi duci un caiet sau un pix. Noi am avut colegi, care de exemplu au cumpărat rucsacuri, ca noi să ajungem şi să ne dăm seama că ei nu au cu ce să se încalţe şi ce să îmbrace când merg la şcoală.

Şi atunci această caritate e în chestii foarte simple, care iarăşi într-un fel are conexiune cu voluntariatul, pentru că cineva ca mine sau prietenii mei, colegii mei scriem pe o reţea de socializare, pe blog punem nişte poze, arătăm unde am fost, ce am făcut. Din timpul nostru facem lucrul acesta. Dar nouă nu ne place pur şi simplu să dai. Pentru că în momentul când dai această caritate începe să educe nişte leneşi, chestia asta sovietică – eu nu am, mie trebuie să-mi dea.”

Europa Liberă: Mai bine dai undiţa, decât dai peştele.

Antoniţa Fonari: „Exact şi atunci le-am spus aşa: noi venim la voi deja de atâta timp, vă aducem ceva, trebuie şi voi să faceţi ceva. În mod voluntar gândiţi-vă ce puteţi face pentru comunitatea voastră s-o dezvoltaţi. Şi atunci de exemplu la Mereşti, Călăraşi, au zis: noi alegem vreo şase fântâni, care sunt într-o stare foarte proastă în acele locuri în care sunt numai persoane în etate şi să curăţim acele fântâni. Este ceea ce putem noi să facem pentru comunitate.”

Europa Liberă: Voi organizaţi pe parcursul a mai multor ani această Săptămână naţională a voluntariatului, aveţi şi acest îndemn: „Hai în gaşca voluntarilor”. Vine lume?

Antoniţa Fonari: „Evident că noi suntem oamenii cu blogurile, oamenii vizibili. Şi eu şi mai mulţi colegi din coaliţia de voluntariat. Şi noi scriem, noi vrem să arătăm că poţi să faci ceva ca voluntar, să îmbunătăţeşti securitatea rutieră.

Da, maşinile sunt parcate aiurea, pe zebră. Hai să le fotografiem. Am colaborat foarte bine cu mai mulţi colegi din mass media, am adunat mai multe poze, am rugat poliţia rutieră să vină să le transmitem la o conferinţă de cinci minute la o zebră. A venit şeful adjunct al poliţiei rutiere, le-am transmis, dar ne-am înţeles să vină lumea din comisariat. Restul erau invitaţi să vină cine vroia, să aducă poze sau să vină să ne susţină şi să transmitem mesajul acesta poliţiei. Deci a fost foarte minunat, pentru că au venit foarte mulţi oameni. Evident este un nucleu, evident trebuie să fie cei care dau tonul, evident sunt cei care au deja o imagine, sunt cei care arată că se poate. Dar sub voluntariat chiar şi se vorbeşte mult, şi se face mult.”

Europa Liberă: Ştiu că Antoniţa Fonari a fost cea care a bătut la uşa mai multor demnitari, a insistat să existe şi în Republica Moldova o Lege a voluntariatului. De ce această insistenţă?

Antoniţa Fonari: „Sunt mai multe lucruri pe care nu le poţi să le pui la punct în momentul în care nu ai ceva stipulat într-un document. De exemplu nu poţi să le întorci banii voluntarilor pentru transport. Trebuie să cheltuie, de exemplu, câte 12 lei pe zi. Deci, el vrea să vină să facă voluntariat, dar el nu are întotdeauna acei 12 lei şi nici nu este corect ca omul să vină să facă ceva pentru organizaţia ta şi încă să suporte cheltuieli pentru asta. Şi de asta este nevoie de o lege, care să specifice că organizaţia are dreptul să întoarcă bani pentru transport, dacă este nevoie, pentru diurnă, pentru persoane care nu sunt angajate, pentru că acum poţi să faci acest lucru numai pentru angajaţi. Şi sunt foarte multe astfel de lucruri, care pentru că nu era o lege, nu erau puse la punct.”

Europa Liberă: Şi acum că există această lege?

Antoniţa Fonari: „Avantajul este că împreună cu Ministerul Tineretului şi Sportului am făcut regulă în metoda de aplicare. Va exista şi carnetul de voluntar, care o să-l ajute pe tânăr să-şi contorizeze activitatea de voluntariat, ca atunci când merge undeva să se angajeze să nu i se mai spună: nu te iau la lucru că nu ai experienţă. El poate să zică: eu nu am o carte de muncă, nu am fost angajat, dar eu am carnet de voluntar.”