Jurnalul meseriei de profesor cu Angela Lungu.
Luni
4.30 dimineaţa. În fereastra de la etajul 3 cerul, încă adormit, se înghesuie să intre în camera hotelului Mara. Baia Mare nu dă semne de deşteptare, numai mie starea de angoasă nu-mi dă pace. Astăzi e ziua cea mare, în mai puţin de 6 ore se vor anunţa rezultatele Olimpiadei de limbă, cultură şi spiritualitate românească. Mă prind că în acest spaţiu încremenit în frumuseţea originară pe care nici timpul, nici omul nu o destramă, număr trecerea clipelor tot cu timpul meu, al profesorului de la catedră - șase ore de română în care se îngemănează o emoţie trăită cu vibraţie interioară şi o curiozitate ingenuă sau provocatoare, cum îi stă bine elevului modern.
Astăzi însă timpul trece altfel. Cele patru zile de când trăim împreună cu Tatiana Melnic, colega mea şi cei 11 elevi ai Liceului Prometeu-Prim, miracolul fiinţării noastre la unison cu munţii şi apele, cu bisericile şi cimitirele, cu oamenii locului şi cu cei veniţi din Serbia, Ungaria, Ucraina, din România dintre şi dincolo de hotare s-au scurs într-un vârtej ameţitor.
Ne amintim împreună cu Tatiana festivitatea de deschidere a Olimpiadei: emoţie palpabilă, cuvânt cald şi sincer, îmbrăţişări dorite, surpriza simplităţii şi a fineţii, a rafinamentului şi a erudiţiei excelente transmise unei săli electrizate de prezenţa fascinantă a preşedintelui juriului prof. universitar George Achim, de dna inspector al judeţului Maramureş Valentina Todoran, de dl primar Cătălin Cherecheş, de dna inspector general al Ministerului Educaţiei Cercetării Tineretului și Sportului Anca Denisa Petrache etc.
Am uitat de faptul că ne zbatem în continuare în menghina prepoziţiei între: între două maluri, între politici, între două limbi... Am avut revelaţia lui întru: întru limba română, întru neam şi ţară, întru spiritualitate românească; descopeream cu toţii flamura acestui popor şi eram mândri de strămoşii noştri şi de noi înşine.
Ora 10 ne găseşte în sala Teatrului Municipal din Baia Mare, la care am ajuns ,,cu escală’’ pe la librărie. Am rămas puţin în uşa magazinului şi-mi admiram copiii alegâdu-şi cărţi. E o mare bucurie să vezi că se citeşte, că se ţine cu pietate cartea în maîni, de la cea mai mică păpădie a noastră, Adelina Semionov, la enciclopedia ambulantă Anda Bologa, că şi Cătălina, şi Irina, şi Greta, şi Mihaela, şi Drăgălina mă privesc parcă reproşâdu-mi pângărirea sanctuarului oferindu-le doar 15 minute de librărie, dar plecăm toţi odată, cu lecturile lipite de piept.
Rezultatele concursului ne scaldă faţa în lacrimi de bucurie: triumful Limbii Romăne prin Sterpu Irina, menţiune, Cristina Arhiliuc - Premiul III şi Premiul special, Panfilii Mihaela şi Adelina Semionov - Locurile I, Anda Bologa-Menţiune şi Premiul special, Vrânceanu Drăgălina - Premiul special; îi aplaudăm pe copiii din lotul olimpic al Moldovei, iar menţiunile pentru Dumitriţei - Cezara Scutari, Laura Iuliana Munteanu, precum şi locul III al Victoriei Gorceac, şi ele eleve de ale noastre, premiante ale Olimpiadei republicane la Limba şi Literatura Română, ne întregesc emoţiile: Limba şi Literatura Română la Liceul Prometeu-Prim e la ea acasă, profesor şi elev, cuget şi simţire alături, cutezanţă, valoare, demnitate, corectitudine, stil- iată ce înseamnă această şcoală. E mai mult decât un simplu nume, e un blazon care te inspiră şi te responsabilizează.
După-amiaza băimăreană ne petrece cu o ploaie tristă ca şi chipul nostru lipit de fereastra microbuzului: am îndrăgit Maramureşul, l-am simţit pe Dumnezeu la Mănăstirea Bârsana, la Cimitirul Vesel, în vestita poartă maramureşeană, în această împletire de
Ne promitem cu Tatiana că revenim neapărat aici, împreună cu familiile noastre. Mă prind la gândul că am vizitat marile muzee ale lumii şi, din păcate, atât de puţine locuri din România! Îmi făgăduiesc solemn că voi repara greşeala, îmi privesc cu admiraţie copiii care s-au comportat ireproşabil, au fost apreciaţi şi de doamna care ne deservea la masă, şi de reprezentanţii ministerului bucureştean, şi de membrii comisiei de la proba orală în special, mă încredinţez bunului Dumnezeu şi profesionalismului şoferului, mă retrag în sinea-mi aşteptând Chişinăul şi întâlnirea cu cei dragi.
Marţi
,,Între două zile nu-i decât o noapte’’, iar dacă mai e şi o noapte albă, cântecul lui Ducu Bertzi îmi grăbeşte, la 5 dimineaţa, coborârea din microbuz. Baia Mare a rămas la 15 ore distanţă, părinţii îşi iau copiii acasă, îi mulţumim lui Dumnezeu că am ajuns cu bine şi zbor spre casă. În cele cinci zile, nu am vorbit decât foarte puţin cu familia. Băiatul de nici 8 ani, Ioan-Alexandru, Sănduţu, Duţu, m-a sunat să mă întrebe dacă mi-ar plăcea să mă aştepte cu salată făcută împreună cu tata. Deci la 6 dimineaţă îi sărut pe cei dragi, mănânc salată, îmi beau cafeaua fără zahăr, tabietul se respectă în orice condiţii, şi întâmpin optimistă o nouă zi.
Revenirea la serviciu mă aruncă în iureşul activităţilor de sfârşit de an: încheierea mediilor, scrierea carnetelor de note, colectarea manualelor pentru a fi predate la bibliotecă, ultimele ore cu lectura pentru vară, iar între un schimb pe fugă de impresii, de îmbrăţişări, de mici cadouri. Şi un gând care mă chinuieşte de prea mult timp: îmi doresc să ne aprecieze şi Ministerul Educaţiei de la Chişinău pentru performanţele noastre, să ne simţim parte a unui sistem educaţional, să se termine odată cu prejudecăţile despre copiii de bani gata, pentru că într-adevăr avem elevi foarte buni, manieraţi şi respectuoşi.
Nu ştiu de ce, parcă fără nici o legătură, îmi amintesc de Memorialul Durerii de la Sighet, fost penitenciar pentru deţinuţii politici, unde au fost închişi pentru setea de libertate şi adevăr Iuliu Maniu, George Coposu şi atâtea alte mii... şi a rezistat intelectualitatea, cu demnitate şi onoare. Cine îi mai votează pe comunişti să meargă la Sighet, la Jilava, să asculte discursul elevului dintr-a XI-a, Valeriu Cemortan despre cum a fost deportat bunicul lui, să citească sentinţele Anei Blandiana a cărei voce înregistrată ne întâmpină la intrarea în acest lăcaş al durerii şi al memoriei:
,,Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie.’’ Și doar atunci să se pronunţe dacă au discernământ... Dar nu-mi permit prea mult timp să dezvolt ideea, mă revoltă vorba că avem ceea ce merităm, pentru că merităm mult mai multe decât avem, găsesc cea mai frumoasă formă de a-mi confirma crezul şi mă ascund împreună cu băieţelul meu să-mi povestească ce a făcut şi cât de dor i-a fost de mama. Sunt momente sublime şi nepreţuite!
Mă culc târziu, cu gândul şi sufletul prins între munţii Gutâi şi Chişinău, având revelaţia unui spaţiu de care nu mă pot desprinde pentru că nu vreau să mă desprind, că trăiesc zilele acestea cu prelungiri din zilele trecute de o săptămână, o sută de ani sau o mie, poate chiar mai mult...
Miercuri
Simt respiraţia caldă a unui năsuc ce fosăie la urechea mea, două mânuţe ce mă iau în braţe şi mai stăm aşa, lipiţi, până mirosul de cafea îmi gâdilă simţurile într-un mod atât de plăcut! Cafeaua făcută de soţul meu mă readuce la micile şi plăcutele obiceiuri de dimineaţă; îi mulţumesc pentru cafea şi pentru toate trăirile frumoase în cei 21 de ani de căsnicie, pentru atenţia şi răbdarea de a fi soţul unei profesoare, cu toate consecinţele acestui fapt: de la ce am corectat la ce au răspuns copiii, oferindu-mi, în mileniul nostru grăbit, luxul de a încerca să corespund, în viziunea mea, standardelor profesorului pe care nu gradul didactic, nici elocinţa nu-l definesc, ci responsabilitatea, vocaţia, respectul şi corectitudinea faţă de copii îi sunt cartea de vizită.
Trebuie să ajung mai devreme la şcoală, căci mi-au rămas câteva lucruri neterminate: să pun ştampila pe câteva diplome, să clasific după vreun criteriu premiile, ceea ce îmi cere un anumit efort. Nu sunt omul rigorilor. Sunt pur şi simplu fericită să vorbesc fără a mă gândi la vreun raport, notă informativă etc. Sunt atâtea hârtii de scris, că de multe ori te întrebi unde e omul, unde e ideea? Un raport bine întocmit camuflează foarte bine mediocritatea, precum şi invers, prezentarea sumară şterge, cu siguranţă, orice urmă de emoţie.
Visul meu utopic e să nu pun note la limba şi literatura română, să discut cu elevii despre textul literar ca despre o operă de artă, să dispară complexul exprimării ideii, al convingerilor, timiditatea ţinerii unui discurs în public. Copilul să-şi dorească implicarea în oră fără teama unei evaluări continue... dar, revin repede la realitate, recuperez timpul de ieri şi sunt gata de anunţarea rezultatelor la concursurile şcolare la istorie şi limba română.
Paradoxul e că în acest an şcolar am obţinut mai multe premii internaţionale decât la etapa de sector. Nu vreau să mă gândesc la explicaţii, oricum aş încerca să justific, să înţeleg, cel puţin, e neplăcut sau chiar dureros. Mă bucur de bucuria copiilor, de faptul că vine vacanţa cea mare, că am avut satisfacţii şi am trecut, sper cu lecţia învăţată, peste anumite probleme şi eşecuri.
Limba şi Literatura Română iese din categoria disciplinelor şcolare şi devine artă care îşi realizează funcţia: sensibilizează şi înnobilează: Limbă/Întemeietoare şi înălţătoare/Vrăjind, tulburând, zămislind/Relegi omul de cer şi pământ/Într-un act de sublimă nobleţe.
În atmosferă de sărbătoare, se anunţă performanţele obţinute de elevii noştri pe parcursul acestui an şcolar, aproape 300 de premii.
Catedra de Ştiinţe Socio-umane se mândreşte cu 45 de premii: 16 – la sector, 5 la municipiu, 4 la etapa republicană şi 20 la... etapa internaţională! Alung gândul că unii ne văd incomozi pentru firea luptătoare, pentru că cerem de la noi înşine şi de la cei din jur manifestări de profesionalism şi corectitudine şi, pur şi simplu, mă bucur, mulţumesc tuturor celor care ne stau alături pentru a participa la concursuri internaţionale, în primul rând, dnei L. Silvestru care ne-a încurajat să ne implicăm cât mai mult în diferite activităţi, Excelenţei sale, dlui Tiberiu Trifan , Ministru,consulul României în R Moldova, Excelenţei Sale, dlui Marius Lazurcă, ambasadorul României la Chişinău care au facilitat plecările noastre în România - şi la Călăraşi, şi la Iaşi, şi la Baia Mare.
Euforia durează două ore, apoi iarăşi un du-te-vino continuu, note, manuale, şedinţe - pare că nu se mai termină. Revenim în sala de clasă cu elevii mei dintr-a X-a şi încercăm să facem bilanţul. Mă gândesc cu înfrigurare, când, Doamne, au trecut cei 6 ani de când suntem împreună, profesor şi elev, diriginte şi copil.
Responsabilitatea aceasta de a fi dascăl e enormă: să ştii când să încurajezi, când şi cât să dojeneşti, să fii corect, foarte bine pregătit, să plămădeşti cu grijă, să susţii visele şi să fii mereu aproape...
Pe la ora 16 ajung acasă, deschid calculatorul şi încerc să o găsesc pe Lia, fiica mea, studentă în anul I la Universitatea din Padova, Italia. De fapt, se numeşte Natalia, dar şi-a zis de la un an Lia şi aşa o strigă toţi prietenii. Îi fac destăinuirea că de la ea am învăţat să îmi înving timiditatea, să vorbesc în public, să îmi susţin punctul de vedere în faţa persoanelor care nici nu ar dori să îl audă, barem să îl accepte.
Mă bucură nespus că e aşa, deşi pentru un adult nu e chiar atât de simplu să-şi trăiască relaţia părinte-copil ca la un concurs de dezbateri! La cei aproape 20 de ani, a participat în proiecte pentru tineri în SUA, în Cehia, a obţinut bursă pentru un an în Anglia, a participat la concursul de discursuri în public patronat de Casa Regală din Marea Britanie, la simularea conferinţelor ONU la Roma... Chiar ai ce să înveţi de la ea şi mă întrebam, dacă ar fi făcut altă şcoală decât Prometeu, ar fi avut atâtea posibilităţi, pentru că situaţia financiară a unui profesor de la noi, din păcate, nu permite altă speranţă pentru copiii proprii decât obţinerea burselor.
Ne privim cu drag şi ne transmitem mai mult prin gânduri nespuse, acest fel de comunicare ne place foarte mult; ne spunem noapte bună şi ne urăm reciproc succes: mie - pentru Sărbătoarea Ultimului Clopoţel, iar Liei - la interviul de mâine pentru o slujbă.
Închei seara în familie, cu mult drag şi dor de cei apropiaţi, îi promit copilului că vom lua florile pentru doamna învăţătoare maine de dimineaţă, cultivăm recunoştinţa pentru cei cărora le-am încredinţat şcolirea şi şlefuirea vlăstarilor.
Joi
Azi, cu adevărat, e mare sărbătoare. Atâta lumină pe chipul profesorilor, atâta bucurie pe faţa copiilor şi atâta emoţie în ochii absolvenţilor, că se transfigurează întreaga şcoală. Florile, baloanele, piesele muzicale inundă curtea, absolvenţii sunt la loc de cinste şi îşi trăiesc momentul alături de diriginţi.
Copilul meu mă invită la ora lor de poezie, iar eu, cu regret, îi răspund că nu pot, că am şi eu dirigenţie, dar îi promit că voi veni neapărat de acum înainte şi îmi pare rău de faptul că trebuie să aleg astfel. Copiii profesorilor nu sunt cei mai privilegiaţi, că mamele lor, la şcoală, au dintr-o dată mulţi copiii şi ei învaţă să împartă timpul şi să ia cât îi poate oferi părintele.
Ziua continuă tradiţional pentru fiecare 31 mai cu sărbătorirea bunei colege şi prietene Larisa Avdeev, omagiata noastră dragă, care defineşte noţiunea de doamnă şi de la care continuăm să învăţăm ce înseamnă măiestrie pedagogică. Distinsă, elegantă, cu un stil inconfundabil, o admir în comunicarea cu cei din jur şi-mi amintesc de ziua când am cunoscut-o, acum 16 ani. 16 ani!
De 16 ani sunt prietenă cu dna Efros Maria, cu Dana Şterbeţ, cu Sofia Zaim, care îmi sunt şi colege, această legătură de suflete e indistructibilă. Îi mulţumesc bunului Dumnezeu că mi-a dat în preajmă oameni atât de frumoşi, deosebiţi, curajoşi, alături de care viaţa este şi bucurie, şi sărbătoare; mă gândesc cu dor la cea mai bună prietenă a mea, Cristina, stabilită în Italia de ani buni, care m-a sunat de cum am ajuns la Chisinău şi s-a bucurat la fel de mult pentru prestaţia noastră la Olimpiadă.
Abia aştept să ne revedem pe 20 iulie la Sighişoara, la deschiderea Festivalului Medieval. Făgăduinţa de a descoperi noi locuri şi oameni trebuie respectată! Am trecut doar odată prin Sighişoara, veneam dinspre Sibiu şi am avut doar câteva minute să admirăm de jos în sus măreţia cetăţii. Minunea care se numeşte internet ne-a documentat şi satisfăcut curiozitatea intelectuală, dar pe cea a sufletului - doar atingerea pietrei şi trăirea istoriei o va potoli.
Noaptea, nu pot adormi. A fost o zi plina, frumoasă, inexplicabil însă îmi iau cartea lui N. Steinhardt, Escale în timp şi spaţiu, mă gândesc la destinul acestui OM, la revista Familia română care i-a dedicat un număr la a cărei lansare la Biblioteca Petre Dulfu din Baia Mare am asistat, la simplitatea şi profunzimea episcopului de la Rohia, care a vorbit despre monahul Steinhardt, la membrii Academiei Române prezenţi în sală care ne-au predat lecţia despre demnitate, la oamenii care au făcut istorie şi la faptul că sunt parte a unui neam frumos.
Vineri
Mă trezeşte sunetul telefonului - ora 7, dar organismul, conştient că nu mai are de predat materie, refuză să sară prea repede. Mă sună mama, draga mea mamă! Împreună cu tata, îşi felicită nepoţelul cu prilejul Zilei copilului şi apoi îmi fac o urare frumoasă şi mie, copilul lor cel mai mare. Le sunt foarte recunoscătoare pentru toată dragostea şi dăruirea lor, trăiesc în necuvinte ceea ce ar fi trebuit să le spun, dar când e vorba despre părinţi mă tem cel mai mult de clişee.
Părinţii mei sunt profesori şi din totdeauna mi-am dorit să fiu profesor, nici artistă, nici model, nici cosmonaut. Mi-am văzut părinţii pasionaţi de obiectul predat - istoria; mama a anticipat cu vreo 20 de ani metodele interactive şi pentru că mai aveau atâtea pe lângă casă, se trezea la 5 dimineaţa să reprezinte pe foi mari, prin scheme şi desene, războaiele punice sau oricare altă luptă. De aici şi vine respectul deosebit pentru profesorul de la ţară, care, indiferent de situaţia financiară, e flacără, e conştiinţă, e educator.
Liceul mă întâmpină cu multă, multă linişte. Am aşteptat cu toţii acest moment, dar şcoala fără copiii e tristă. Azi, nu mă reţin foarte mult pe aici. Îmi iau copilul şi mergem să ne distrăm, aşteptându-l şi pe tata să se alăture. Azi voi fi doar mamă, doar soţie, doar femeie.
Nu am mai ţinut niciodată un jurnal, gândurile, trăirile rămâneau ascunse, că nu le-am încredinţat niciodată hârtiei. Această experienţă m-a obligat să conştientizez că viaţa mea e în mare parte viaţa şcolii, viaţa colegilor, a elevilor. Meseria de profesor chiar nu se termină odată cu programul de la şcoală, şi-a pus amprenta adânc de tot pe felul meu de a gândi, de a fi, a devenit un stil de viaţă. Îmbucurător? Trist?
Într-o societate cu valori inversate ar părea deprimant. Dacă, reflectând în aceste câteva pagini, am ajuns la concluzia că nu vreau să schimb nimic din esenţele pe care le-am trăit, însemnă că sunt fericită, că am descoperit punctul de reazem în această lume, că voi reuşi.
Aşa să mă ajute Dumnezeu!
*Născută pe 12 noiembrie 1972 în satul Văleni, raionul Vulcăneşti. Şi-a făcut studiile la Şcoala Pedadogică „A. Macarenko” din Cahul, apoi a urmat Facultatea de Litere de la USM din Chişinău, pe care a absolvit-o în 1996. A fost angajată în calitate de profesor de limba şi literatura română la Liceul Republican cu profil Real din Chişinău. Din 2000, lucrează la Liceul de Creativitate şi Inventică Prometeu-Prim. Este pasionată de lectură şi filozofie.