Lecturi de vară

Astăzi o să continuăm lucrarea începută în urmă cu o săptămînă, în speranţa să vă convingem totuşi - pe acei care au nevoie de aşa ceva, că lunile de vară sînt foarte potrivite nu doar pentru a face plajă şi a pune gogonele la borcan, dar şi pentru lecturi. Fie chiar şi de plajă sau de tren. Dar contează totuşi să avem un minim discernămînt atunci cînd aruncăm o carte în valiză sau o punem pe noptieră. Iată de ce astăzi am apelat la trei musafiri docţi, chemaţi să ne ajute să facem alegerea corectă.

Aşadar, în studioul de la Chişinău al Europei Libere astăzi se află poetul Grigore Chiper, editorul Gheorghe Erizanu şi scriitorul Iulian Ciocan, colegul meu de la Europa Liberă.*

Vasile Botnaru: O să începem cu următoarea constatare, că refrenul cunoscut „nu e om să nu fi scris o poezie” este ofensator la adresa profesioniştilor. Asta ca şi cum vulgarizează scrisul poeziei. Or poeţii pretind că sînt unici şi unicitatea poeziei îi deosebeşte, îi urcă-n Turnul de Fildeş.

Numai că iată, în ultimul timp, prozatorii intervin şi spun că ei devin mai importanţi, ei devin mai aproape de consumatorul de literatură. Şi avem printre noi scriitori de poezie şi de proză, dar avem şi un editor care trebuie să scoată venituri minime, editînd poezia şi proza. Presupun eu că un editor de carte îşi propune sarcina şi să educe publicul, şi să culturalizeze mediul, nu doar să obţină profituri, dar, dacă ar fi pus Gheorghe Erizanu în situaţia să facă arbitraj, să-i spună unui om care pune o întrebare stupidă - Ce este astăzi mai popular - scrisul de proză sau de poezie? Ce este mai aducător de profit intelectual, nu doar financiar? - cum ar răspunde Gheorghe Erizanu la această întrebare?

Gheorghe Erizanu: „Noi încercăm să facem o politică editorială. Avem colecţii de poezie, avem colecţii de proză, de exemplu POESIS, care e axată pe vîrfurile poeziei naţionale şi universale, CARTIER CLASIC, care a axată pe proza naţională şi universală, şi colecţia ROTONDA, e vorba de o colecţie de literatură română contemporană care include şi poezie, şi eseu, şi proză. După mine, într-o literatură matură domină proza.

Poezia e o chestie embrionară în cadrul unei literaturi. E nu aş contrapune poezia cu proza. Ele au loc bine-mersi şi una, şi alta, în raftul unei biblioteci. Fiindcă poezia e mai degrabă un haute-couture al literaturii, care arată tendinţele scriiturii şi ale limbajului, or proza e un prêt-à-porter care aşează ceea ce a dat demonstraţiile de modă ale haute-couture.”

Vasile Botnaru: Dar modul în care se vinde proza şi poezia este un indiciu?

Gheorghe Erizanu: „Eu îmi aduc aminte, de fiecare dată cînd cineva se întreabă cum vinde un editor proza şi poezia, de Mario Puzzo, Naşul, în care el spune că dacă-i dai unui editor caviar să-l vîndă cu 10 cenţi, el n-o să-l poată vinde. Nu sînt adeptul editurilor care se plîng că poezia nu se vinde şi proza nu se vinde. Noi avem colecţii de proză care se vînd bine şi avem colecţia POESIS care se vinde foarte bine”.

Vasile Botnaru: Dle Chiper, un adolescent îmi spunea că pentru el poeţii sînt viorişti, iar scriitorii sînt contrabasişti. V-ar plăcea o asemenea comparaţie?

Grigore Chiper: „Eu însumi am compus un poem în care aceste genuri literare le compar cu diferite instrumente muzicale. Ceea ce mă interesează pe mine vizavi de această falsă opoziţie - proză vs poezie -... contează nivelul ei, valoarea, fie a poeziei, fie a prozei. Fără această componentă, orice discuţie este lipsită de sens”.

Vasile Botnaru: Dar valoarea, oricum, este stabilită, de exemplu, în cadrul lecţiilor de literatură în cazul elevilor...

Grigore Chiper: „Există un alfabet al valorii. Acest alfabet se însuşeşte, probabil, începînd cu grădiniţa, şcoala, facultatea. Mai este şi celălalt nivel al valorii care se obţine individual, prin şlefuire îndelungată, iar această şlefuire nu poate fi realizată decît prin lectură. Cît mai multe lecturi plus, bineînţeles, calităţile native ale fiecărui individ care nu pot fi neglijate. Deşi cineva spunea că în poezie, bunăoară, 1% e talentul, 99% este munca. Deci acest raport este mai evident în proză, dar oricum acest procent nu trebuie în nici un fel neglijat ”.

Vasile Botnaru: Şi totuşi imaginaţi-vă că o aveţi în faţă pe roşcata din Fifth element, extraterestra care a ajuns pe Terra, şi trebuie să-i explicaţi care e deosebirea dintre poezie şi proză în cîteva cuvinte, deşi ea avea calităţi supranaturale să înţeleagă fără explicaţii. Dar spuneţi-i fetei alea care e deosebirea dintre poezie şi proză. Iulian Ciocan, dumneata faci proză, poate ar fi tocmai cazul să începem de la dumneata să ne spui care e deosebirea dincolo de cota-parte de inspiraţie şi transpiraţie despre care vorbea dl Chiper.

Iulian Ciocan: „Sînt nenumărate teorii ale literaturii care fac această distincţie. Nu aş vrea să insist prea tare în această direcţie. Aş zice doar că publicul contemporan îşi doreşte mai cu seamă o proză care se mulează perfect pe istoriile cu care el se confruntă în viaţa de zi cu zi...”

Vasile Botnaru: Vorbind în termenii înţeleşi de ascultătorii noştri, proza poate fi comparată, de exemplu, cu filmele de ficţiune sau cu serialele şi detectivele. Dar ce reprezintă poezia atunci?

Iulian Ciocan: „Poezia e mai mult un crîmpei de „realitate” sau o stare de spirit, o răbufnire a unei subiectivităţi, pe cînd proza este un proiect mai elaborat, care necesită un efort mai mare şi în care e vorba de o poveste, deci de un story. Pentru că aţi pomenit aici, dle Botnaru, şi de film, ar trebui să spunem că filmul a devenit de la o vreme un concurent foarte serios pentru prozator deoarece în momentul în care tu vrei să scrii un roman despre război, de pildă, te gîndeşti la faptul că un film despre război va atrage un public mai mare decît cartea ta de proză...”

Vasile Botnaru: Gheorghe Erizanu, mie, de exemplu, mi-ar veni mai simplu să explic deosebirea dintre proză şi poezie apelînd la pictura realistă versus nonfigurativă...

Gheorghe Erizanu: „Noi am trecut de la roşcata din film la pictură... Ea consumă apă sau nu?”

Vasile Botnaru: Da, are dreptul...

Gheorghe Erizanu: „Aha... Fiindcă în cazul acesta, atunci cînd îi este sete, îi dai o picătură şi asta este poezia, iar proza ar fi să-i dai un pahar cu apă. Asta ar fi definiţia simplistă. În cazul în care intrăm în pictură, o să vii cu Picasso şi o să spui că acolo e poezie, dar după mine, e atîta vigoare că e mai aproape de proză decît de poezie. Aşa că noi intrăm într-un cîmp în care pot să apară o sumedenie de supoziţii...”

Vasile Botnaru: Dar Pătratul negru la sigur nu este proză...

Gheorghe Erizanu: „Bine... În cazul dat, ce facem cu În căutarea timpului pierdut? Sau ce facem cu Ulise al lui Joyce? Acolo e proză sau e

La un Festival James Joyce

poezie? Acolo e pătratul negru în cazul lui Joyce, nu? Intrăm într-un cîmp din care nu putem ieşi. Mai ales că în literatura de astăzi, din secolul al XXI-lea, diferenţa de genuri nu este atît de evidentă. Intercalarea genurilor şi democratizarea literaturii presupune şi intercalarea dintre poezie şi proză. Ceea ce contează e calitatea. De fapt, e foarte simplu. Literatura se împarte în bună şi proastă”.

Vasile Botnaru: V-am provocat să daţi definiţii pentru ca să ajung de fapt la următoarea discuţie. La ce serveşte astăzi poezia şi proza? Dincolo de faptul că poezia, bună sau rea, ajunge să fie texte de cîntece şi acolo este pîrtia de lansare şi de popularizare a poeziei, la ce mai serveşte poezia şi proza în viaţa unui om comun, în viaţa lui cotidiană? Dincolo de faptul că-şi omoară timpul cînd merge cu trenul sau cînd se prăjeşte la soare pe litoral...

Iulian Ciocan: „Să ne imaginăm că poezia, ca şi proza, interesează multă lume nu prea e cazul, pentru că ştim că literatura în general e un domeniu al secundarului şi ea atrage puţini oameni, iar multe dintre funcţiile iniţiale ale poeziei au fost preluate de mass-media şi de alte lucruri care au apărut cu timpul...”

Vasile Botnaru: Dă-mi voie să te contrazic pentru că fetele pe care le auzim în fiecare miercuri dimineaţa, la rubrica Librăria din Cartier, cred că nu se pot lipsi de poezie şi se lipsesc foarte simplu de televizor şi de radio. Sînt anumite categorii de vîrstă care au nevoie ca de aer, ca de picătura de apă despre care spunea Gheorghe Erizanu.

Iulian Ciocan: „Cred că ele uşor exagerează, dar chiar dacă admitem că au dreptate, există iată poeţi care deja nu mai au nevoie de public. Există şi asemenea cazuri. În Franţa, încă în anii 70, au apărut poeţi care spuneau că le este suficient să fie citiţi de 100-200 de oameni. Şi ei scriu pentru plăcerea lor”.

Vasile Botnaru: Dar în raport cu publicul, ce valoare socială, mă iertaţi pentru acest patetism, are astăzi literatura, proza şi poezia?

Gheorghe Erizanu: „Mai nou, există o tendinţă în Occident, care vine din SUA şi care trece uşor în Franţa, în care se vorbeşte de terapia literaturii, lecuirea stresului, pentru că trăim într-o lume în care stressul începe să domine. Sînt specialişti care recomandă lecturi, aşa că depinde de starea omului. Eu am rămas mirat cînd generaţia tînără, copiii de 14-16 ani, la un recital Aureliu Busuioc, recitau în cor cu poetul poemul lui Bătrînul poet. Eu am crezut că scriitorii din anii '60 ai literaturii române din Basarabia practic nu sînt cunoscuţi, fiindcă ei nu sînt în manuale. Înseamnă că este loc pentru poezie.

Marginalizarea sau automarginalizarea scriitorului este problema scriitorului. În cazul cînd noi ne automarginalizăm, respectiv plasăm literatura, care poate deveni un element important în societate, într-un plan secund, cum spunea Iulian. Eu nu sînt de acord. Efortul trebuie să fie comun. Pentru că în cazul cînd politicul domină, există o suprasaturaţie şi oricum omul are nevoie. Dacă el are cinci minute, atunci el va deschide o carte de poezie şi va citi 3 sau 5 poezii. Dacă el are la dispoziţie o jumătate de oră sau este în vacanţă, atunci este firesc că pe malul mării va citi o carte de proză”.

Vasile Botnaru: De fiecare dată cînd se vorbeşte despre cărţi, fără de care un om nu poate să se simtă împlinit, de regulă sînt nişte autori de proză. Dle Chiper, sînt şi autori de poezie care trebuie să fie obligatorii pe lista de lecturi formatoare?

Grigore Chiper: „Bineînţeles că există o listă de autori, dar această listă diferă de la o perioadă de educaţie la alta, de la un individ la altul. De exemplu, dacă vorbim de un elev de şcoală, sigur că trebuie să-i recomanzi în primul rînd autorii naţionali, poeţii naţionali. În primul rînd, Eminescu. Sau poate chiar, înainte de Eminescu, Vasile Alecsandri. Dacă copilul a trecut de etapa aceasta, şi i se pare că nu mai are ce descoperi în creaţia lui Eminescu, ca cititor, nu ca cercetător, poate trece la alţi autori, la poezia română interbelică, poezia română postbelică, contemporană şi să treacă, evident, şi la autori străini”.

Vasile Botnaru: Folosind terminologia lui Gheorghe Erizanu, ce fel de terapie se întîmplă în sufletul copilului din clasele primare sau a unui adolescent, care e prima dată îndrăgostit, ce se întîmplă cînd i se administrează Eminescu şi Alecsandri?

Grigore Chiper: „Probabil că în primul rînd simte plăcerea limbajului. Şi nu o poţi descoperi decît în literatură. Literatura este pentru cei care fac diferenţa între un roman şi un film. Pentru că înlănţuirea evenimentelor, naraţiunea poate fi urmărită şi în film. Dar ceea ce nu există în film, dar există în carte, sigur că poate fi gustat doar de un cititor. E vorba de mijloacele de caracterizare a personajelor, e vorba de diferite trucuri lingvistice pe care le foloseşte scriitorul...”

Gheorghe Erizanu: „Eu am impresia că elevul nostru este forţat să înveţe Eminescu, apare o supradoză, şi atunci are o reacţie inversă, ca orice adolescent şi copil care, atunci cînd îi este prea mult, el nu mai vrea. Profesorul Şchiopu, la un liceu din Chişinău, îi obliga pe elevi, după lecţiile de literatură, fiecare să vină cu cîte o poezie la libera alegere şi s-o recite în clasă. Fiică-mea cînd s-a dus cu Mihai Ursache, celebrul poem cu ţăranul din Tecuci, clasa a rămas încîntată de poezie. Ei nici nu ştiau că există o asemenea poezie.


Noi nu putem să spunem că oamenii nu înţeleg literatura. Toţi oamenii înţeleg literatura. Contează cu ce vii, să nu fie o forţare a literaturii şi o impunere a literaturii. În cazul cînd copiii sînt obligaţi să înveţe poezii ale scriitorilor care nu produc gînduri, ci doar diaree verbală, atunci noi ucidem potenţialul cititor şi omul îndrăgostit de literatură. Asta este grav.

Unde găsim măsura ca să nu impunem Alecsandri, Eminescu şi încă cîţiva scriitori, fiindcă la un moment dat o să apară o suprasaturaţie şi Eminescu, chiar dacă este bun, omul nu vrea să-l vadă după aia”.

Vasile Botnaru: Dle Erizanu, dar dacă un copil nu are norocul să-l fi întîlnit în viaţă pe profesorul Şchiopu şi doar este tratat cu Eminescu pînă la suprasaturaţie şi va avea toată viaţa rezistenţă...

Gheorghe Erizanu: „Da, va avea. În cazul cînd sistemul educaţional nu va produce manuale care să deschidă şi să nu închidă gusturile copiilor atunci riscăm să continuăm şi să perpetuăm ceea ce spunea Iulian cu marginalizarea scriitorilor şi literaturii”.

Vasile Botnaru: Iulian, dumneata în calitate de prozator te simţi producător de camerton? Atunci cînd eşti în faţa lucrării pe care o scrii, te gîndeşti că institui nişte standarde estetice, literare, că de fapt un elev care te va citi pe dumneata va trebui să aibă sau momeala ideală ca să rămînă consumator de literatură sau, doamne fereşte, va avea repulsie pentru tot restul vieţii?

Iulian Ciocan: „E o întrebare foarte dificilă. Eu, ca scriitor, mă gîndesc concomitent la cîteva lucruri în momentul în care scriu. Deci mă înteresează, în primul rînd, să descriu cît mai exact lumea pe care mi-o imaginez, pentru că ceea ce am în cap şi ceea ce pun pe hîrtie sînt uneori lucruri foarte diferite. În al doilea rînd, ca să atrag cititorul, trebuie să construiesc o lume în care el să se regăsească. Mă refer la frustrările, obsesiile, nereuşitele noastre care ne unesc şi ne apropie. În al treilea rînd, ceea ce mă interesează e şi un soi de eficienţă socială în măsura în care ea este posibilă. Pentru că uneori ea nu e posibilă deloc. Adică mă interesează şi cumva „să educ” cititorul, şi să-i ofer o perspectivă nouă asupra „realităţii”.

Mă interesează, de asemenea, dacă textul pe care îl scriu poate fi curios pentru un editor. Căci dacă scriu numai pentru sertar, s-ar putea să fie o problemă pentru mine ca autor. Şi vreau să mai spun un lucru.

Există două atitudini antagoniste în lumea literară şi în special în lumea poetică. Pe de o parte, există dorinţa asta de a face artă pentru artă, poezie pură, de a fi cît mai aproape de valoarea estetică, şi pe de altă parte există dorinţa de a te plia pe evenimentul istoric, pe social, de a băga multă ideologie în poezie. Şi atunci te poţi pomeni între aceste două atitudini ca într-o menghină. Pentru că, în mod normal, tu ca scriitor le-ai vrea pe ambele.

În momentul în care faci o poezie prea ermetică, prea neînţeleasă, estetizantă, rişti să nu mai fii citit de nimeni, iar atunci cînd eşti prea angajat şi poezia ta se transformă într-un slogan politic iarăşi e periculos. Pentru că cel puţin colegii tăi de breaslă pot să spună că nu faci poezie, ci un program politic. A apărut în America, în anii '60, un tip de poezie care a reuşit să îmbine aceste două atitudini şi acest model a fost preluat ulterior de optzecişti”.

Vasile Botnaru: Dacă tot ai atins spaţiul american, Iulian, ştii că în America, spun nişte statistici, mai mult de jumătate de populaţie habar nu are de Faulkner, dar ei reprezintă o naţiune supertare şi superbogată. Şi atunci iarăşi o întrebare stupidă, întrebarea filistinului. De ce oamenii care ştiu şi gustă literatură se cred mai fericiţi decît oamenii care habar n-au de Faulkner sau nu ştiu decît tabla înmulţirii sau tabla lui Mendeleev în cel mai bun caz?

Iulian Ciocan: „La întrebarea asta oricare dintre noi poate să răspundă. Eu chiar sînt naivul care crede că omul care are şansa de a citi şi de a scrie e un om fericit. Nu prin faptul că face averi, că îşi construieşte castele sau îşi cumpără maşini, ci prin faptul că accede la o lume pe care altminteri nu are cum s-o cunoască. Iar literatura are şi această funcţie cognitivă , ea este în definitiv cunoaştere. Prin literatură, poţi să cunoşti nişte lucruri care sînt uneori inaccesibile. Eu nu am călătorit prea mult în viaţa mea, dar îmi pot imagina acum foarte uşor un orăşel din America Latină sau din America de Nord, fără să-l fi vizitat”.

Vasile Botnaru: Astăzi dai un search pe google şi găseşti orice oraş...

Iulian Ciocan: „Nu e chiar aşa. Literatura e deosebită şi de film, şi de Internet. Pentru că limbajul literar conţine nişte detalii pe care un alt tip de limbaj şi de informaţie nu le vor conţine niciodată”.

Vasile Botnaru: Grigore Chiper, dumneata cum răspunzi la întrebarea asta? Prin ce e avantajat omul care scrie sau care gustă literatura?

Grigore Chiper: „Nu ştiu dacă trebuie să vorbim anume în temenii „avantajat” sau... Poate chiar e dezavantajat într-un fel...”

Vasile Botnaru: Dezavantajat e la sigur, căci trebuie să cumpere cărţi, în loc să-şi cumpere îngheţată...

Grigore Chiper: „Este un mod de existenţă pe care scriitorul îl alege. Scriitorul se simte că este creator, creator de lume ficţională, şi vrea să existe în această dimensiune. Prin aceasta scriitorul face un tip superior de creaţie. Foarte mulţi
l-au asemănat pe scriitor cu un demiurg, cu un creator, şi această imagine despre care aţi vorbit, aceea că scriitorul se simte avantajat de această situaţie, vine probabil din perioada romantică cînd scriitorul era asemuit cu însuşi Dumnezeu care a creat lumea”.

Vasile Botnaru: Struna asta voiam s-o ating. Cel care era exponentul intelectualităţii, sublima cumva gîndirea progresistă intelectuală, a ajuns astăzi ridicol pentru că societatea între timp trăieşte cu altceva, se întrec la cai-putere, la vile, la gardurile cît mai înalte. Or poetul a rămas cumva cu senzaţia asta că este lider intelectual sau nu e adevărat, Gheorghe Erizanu?

Gheorghe Erizanu: „Aici există o deformare şi o percepţie a noastră care vine din importanţa literaturii în perioada regimurilor comuniste în care, într-adevăr, literatura ieşea în prim-plan. Eu cred, răspunzînd la aceeaşi întrebare la care au răspuns Iulian şi Grigore, făcînd trimitere şi la film, că literatura e al şaselea element. Adică omul poate să trăiască şi cu patru elemente, nu-i nici o problemă, dar e bine să mai apară un element. Acesta ar fi sensul literaturii”.

Vasile Botnaru: Adică creierul totuşi i se îmbogăţeşte?

Gheorghe Erizanu: „Corect. Sau dacă facem trimitere la maşini, poţi să mergi bine şi cu un Jiguli, dar ţi-ar plăcea mai mult să mergi cu un BMW. Ca să coborîm discuţia la nivelul lucrurilor palpabile...”

Vasile Botnaru: Pe înţelesul posesorilor de BMW...

Gheorghe Erizanu: „Da. Pe de altă parte, eu nu cred că scriitorii sînt oameni fericiţi... Am mai avut e o dată o discuţie pe tema asta...”

Iulian Ciocan: „Sînt mai degrabă agitaţi, răvăşiţi, tulburaţi?”

Gheorghe Erizanu: „În fond, este o eliberare prin scris, fiindcă şi literatura bună, după mine, e cea care reuşeşte să redea nefericirea autorului. Starea ta s-o prezinţi autentic în scriitură. Fiindcă literatura română din perioada sovietică a suferit această dedublare, cînd scriitorii credeau una, dar scriau alta, pentru că voiau să pară altfel şi voiau să fie Dumnezei. Or, omul simte falsul. Lipsa cititorului se datorează şi acestui fals.”

Vasile Botnaru: Revenind la punctul iniţial, imaginaţi-vă că sînteţi un decident în politici educaţionale şi aveţi ocazia să puneţi în curricula şcolară ore de educaţie literară obligatorie, de rînd cu educaţia estetică, muzicală, artistică, dar aveţi doar cîteva ore. Ce aţi alege? Proză sau poezie? N-am vrut să le contrapun, dar, ca să facem o linie de total, ce credeţi că este mai eficient tocmai pentru îmbogăţirea creierului?

Iulian Ciocan: „E o întrebare dificilă pentru că există poezii bune şi proaste tot aşa cum există proze bune şi proaste. Deci eu aş prefera să aleg o poezie bună şi o proză bună. Deşi sînt prozator şi ştiu foarte bine că din secolul al XIX-lea romanul a cam devansat poezia care fusese pînă atunci regina literaturii...”

Vasile Botnaru: Şi dacă e imposibil să le despărţim, îţi pun o întrebare şi mai dificilă. Dă-ne cîteva exemple instructive, elocvente...

Iulian Ciocan: „La o vîrstă fragedă cred că clasicii sînt indispensabili, nu prea ai cum să-i eviţi, dar, pe lîngă ei, s-ar mai putea cred că da ceva care să le cultive gustul pentru un alt tip de literatură. Poate nişte autori moderni şi postmoderni care însă sînt pe înţelesul copiilor...”

Vasile Botnaru: Give me a name, please!

Gheorghe Erizanu: „Este prima etapă în viaţa unui om în care copilul ar putea începe lecturile pasionale. Este foarte importantă clasa a patra, următoarea etapă e undeva clasa a şaptea-a opta. Dacă i-am pierdut în aceste clase, nu mai facem cititori din aceşti oameni. Nu cred că în clasa a patra trebuie să le dăm literatură clasică, fiindcă literatura clasică o să-i reprime dragostea pentru literatură. Trebuie de găsit ceva care să fie un imbold, un prim prag pentru a ajunge la literatura clasică... ”

Vasile Botnaru: „Moartea căprioarei” sau ce altceva?

Gheorghe Erizanu: „Nu. De exemplu, generaţia fiicei mele, care are acum 20 de ani, a crescut cu Harry Potter. Asta a fost opera care a crescut o generaţie de cititori. Dacă nu era ea, trebuia inventată o altă operă, la nivel global, pentru că nu putem vorbi de generaţii de cititori doar din perspectiva curriculei din Republica Moldova”.

Vasile Botnaru: Tom Sawyer al generaţiei mele.

Gheorghe Erizanu: „Corect...”

Iulian Ciocan: „Poate că literatura SF sau chiar un anumit tip de literatură poliţistă ar fi oportune, pentru că ziceam că ar mai trebui şi altceva pe lîngă clasici de dat...”

Vasile Botnaru: Grigore Chiper, dumneata ce titluri şi nume ai recomanda pentru clasa a patra, dacă vorbim de prima treaptă de ascensiune?

Grigore Chiper: „Mă gîndesc în primul rînd la cîteva titluri naţionale: Ion Creangă, Sadoveanu, Caragiale...”

Vasile Botnaru: Dar Ion Creangă, Capra cu trei iezi, de exemplu, ceea ce conţine ea acolo, dacă ne uităm la textul autentic, cred că capra care sare pîrleazul e o aluzie mult prea deşănţată pentru clasa a patra sau nu?

Grigore Chiper: „Sînt foarte multe aluzii în operele literare, dar opera literară are mai multe nivele. Pentru clasa a patra există nivelul lor pe care îl vor descifra, fără prea multe dedesubturi”.

Vasile Botnaru: Am înţeles, dumneata eşti adeptul educaţiei naţionale, dar cînd crezi că e recomandabil să lărgim orizontul?

Grigore Chiper: „Nu, nu cred că sînt adeptul unei educaţii exclusiviste. Sînt şi pentru literatura universală. Şi vreau să spun că aici este Iulian Ciocan cu care am făcut împreună un manual de Limba şi literatura română de clasa a X-a. Şi în acel manual ne-am străduit chiar să includem unele modele de literatură, inclusiv modele de literatură universală, ceea ce nu se prea obişnuia pînă la manualul nostru. Se spunea că nu e bine să includem un Malcolm Lowry sau un alt scriitor străin. Dar noi am făcut această încercare şi am avut ecouri foarte bune. Ce-i drept, manualul a fost cumva alcătuit împotriva cerinţelor curriculare”.

Iulian Ciocan: „Eu îmi amintesc că noi băgasem în manual şi o proză foarte interesantă despre un copil a lui Dumitru Ţepeneag. Şi am aflat abia atunci că era prima dată cînd Dumitru Ţepeneag apărea într-un manual. În România, pînă atunci nimeni nu-l introdusese”.

Vasile Botnaru: Pe final, prognoza ingrată, dar necesară oricărei discuţii la masa rotundă. Vor mai avea nevoie oamenii de literatură peste 50 de ani, Iulian?

Iulian Ciocan: „Indiscutabil, nu am nici un dubiu în această privinţă, chiar dacă admit că numărul cititorilor ar putea să se micşoreze. Mereu vor exista oameni care vor inhala ficţiuni, care îşi vor topi în ele obsesiile”.

Grigore Chiper: „Cred că da, cu atît mai mult cu cît numărul de cititori nu a fost niciodată foarte mare. Îmi amintesc de un poet ilustru italian, Eugenio Montale. El vorbea mereu despre 5% de cititori din masa de oameni, din aceştia doar 5% sînt cititori buni ş.a.m.d. Deci aceste 5% au fost şi vor rămîne şi pentru viitor”.

Vasile Botnaru: Dle Erizanu, dumneata cînd îţi faci proiecte în marketing mai ales tot ţii cont de acest procent?

Gheorghe Erizanu: „Nu operez chiar cu 5%, ci cu un procent mai mic. Editura Cartier lucrează cu tiraje destul de mici şi viaţa de raft a unei cărţi încercăm s-o micşorăm. Dar dacă vorbim de literatură peste 50 de ani, ea a existat în Evul Mediu cînd ştiau literele doar 5% , cred că va exista şi peste 50 de ani atunci cînd alfabetizarea va fi aproape de 100%.”

Vasile Botnaru: Şi să sperăm că nu vor începe să uite alfabetul cei care l-au ştiut.

Gheorghe Erizanu: „Depinde cum va fi curricula, cum vor fi manualele, depinde cum vom pregăti profesorii şi cum vom avea grijă de generaţiile viitoare”.

*O emisiune în reluare, difuzată în primă audiție la 6 iunie 2012.