„In Europa nu ne încredem”

Vreme de decenii, criticii Uniunii Europene au tot vorbit despre un deficit democratic. Personal nu am acceptat niciodata acest repros adus UE si institutiilor ei, insa vad acum un foarte mare si primejdios deficit in interiorul Uniunii – un deficit de incredere, atat intre guverne, cit si printre cetatenii tarilor membre. Intr-adevar, daca bancnotele de euro ar purta un motto, cum e cel de pe dolari, ar trebui sa fie „In Europa nu ne încredem”.

Aceasta neincredere a adus zona euro la limita imploziei si pune acum la indoiala viitorul insusi al constructiei europene. Curba istoriei UE pare sa conduca spre o catastrofa – tocmai genul de catastrofa pe care integrarea europeana trebuia sa o previna. Desi poate suna grandilocvent, dezintegrarea monedei euro si confuzia care ar inghiti intregul proiect european, fara sa mai amintim de repercusiunile globale, ar declansa un adevarat dezastru.

Si totusi, prea putine luari de pozitii oficiale, ca sa nu mai vorbim de strategii coerente, tin cont de absenta increderii si a credibilitatii proiectului European. Criza actuala a readus in lumina lipsurile initiale, ca si fractura care nu inceteaza sa se largeasca intre cetatenii Europei si institutiile UE, intre nordul si sudul Europei, precum si intre popoare si elite.

Intr-adevar, s-a generalizat un primejdios discurs emotional reflectand – si stimuland - cele mai pernicioase stereotipuri despre „sudul lenes” si „nordul despotic”. E revelator faptul ca ultimul studiu, cel din luna mai, al organizatiei Pew Research, arata ca exista unanimitate in legatura cu cine sint europenii cei mai putin muncitori: sudicii, si mai ales grecii. Tot asa, sondajele si rezultatele alegerilor indica ascensiunea populistilor prin mai toata Europa, in vreme ce comportamentul pradalnic al pietelor financiare se nutreste din pariul cinic pe neputinta Europei de a-si recapata credibilitatea.

Acesta e efectul camasii de forta a austeritatii care striveste perspectivele economice ale Europei si care e nefunctionala in termini practici. Scopul final al austeritatii e, tocmai, recapatarea increderii – printre europenii nordici increderea ca banii transferati catre economiile afectate nu vor fi dilapidate, iar printre popoarele afectate de dureroasele reduceri bugetare increderea ca eforturile lor sint appreciate si sprijinite.

Exprimandu-ma din miezul sudului in criza, pot aduce marturie ca necesitatea masurilor de austeritate a fost laitmotivul guvernului spaniol al lui Mariano Rajoy, o tema ce a primit un limpede sprijin popular in recentele alegeri. In varful agendei nationale se situeaza acum reforma bancilor, a pietei muncii, a serviciilor sociale si a functionarii regiunilor autonome (desi, din pacate, aceste reforme sint aplicate mai ales la insistenta Comisiei Europene si a Germaniei).

Refacerea increderii si a credibilitatii va avea insa nevoie de mai mult decit de disciplinarea sudului. Europa de nord trebuie la rindul sau sa isi respecte angajamentele. Germania, in primul rind, ar trebui sa recunoasca faptul ca economia ei, departe de a fi o victima inocenta, este de fapt principalul beneficiar al zonei euro si ca asta a fost inca de la introducerea monedei unice. Acest lucru, combinat cu faptul ca prabusirea zonei euro ar fi o catastrofa si pentru Germania, implica si obligativitatea sprijinirii acestei zone.

Cancelara Germaniei Angela Merkel e de mai multa vreme tinta favorita a adversarilor masurilor de austeritate si e de inteles ca dupa ce a asistat vreme de luni de zile la dureroasa incapacitate a Europei de a se autoguverna, Germania a decis, fara tragere de inima – si nici macar intr-o masura suficienta- sa preia conducerea. Pe masura ce amenintarea dezintegrarii creste, nevoia unei conduceri germane va fi din ce in ce mai mare. In schimb, odata incheiata criza, reforma institutionala a UE se va dovedi fundamentala in restabilirea increderii.

Presupusul deficit democratic al UE nu e decit un corolar al „derivei tehnocrate” pe care s-a dat vina cu predilectie de-a lungul acestei drame ce a cuprins Europa. Potrivit respectivei teorii, integrarea europeana era o idee gresita din start, inca de acum sase decenii, intrucat ar fi fost conceputa si aplicata ca un proiect al elitelor. Cu toate astea, cita vreme proiectul european a generat prosperitate, nimeni nu s-a ostenit sa ii conteste legitimitatea.

Astazi, insa, prosperitatea pare a se fi disociat total de constructia UE. Potrivit sondajului Pew Research, simpatia pentru Europa a scazut practic peste tot din 2007 incoace, coborand cu 20 de procente in Cehia si Spania, cu 19 in Italia si cu 14 in Polonia.

Pentru a-si recapata credibilitatea si relevanta, institutiile UE trebuie sa gaseasca solutii concrete si sa aplice cu success strategii legate de interesele directe ale cetatenilor – somajul tinerilor, urbanismul, sanatatea, cercetarea biotehnologica, economia de energie, transportul si imbatranirea populatiei. Toate acestea erau o parte integranta a ambitioasei Strategii de la Lisabona (care in anul 2000 promisese ca Europa va deveni cea mai competitiva economie a lumii in 2010), dar care a fost deturnata de interesele politice nationale. Acest lucru nu trebuie sa se repete.

In realitate, esecul monedei euro poate fi oprit. Imaginea jalnica pe care Europa o arata acum lumii intregi nu corespunde realitatii. Europa are cea mai sanatoasa si mai educata populatie de pe planeta, cea mai mare economie, si concentreaza in sine o uriasa putere „soft”, datorita preocuparii ei pentru drepturile omului si pentru principiile democratice.

Cu toate astea, Europa se confrunta cu un dezastru. Solutia pentru restabilirea increderii si a credibilitatii tesaturii sociale a Europei ar putea consta tocmai intr-o disciplina si morala sporita – lucru pe care nordicii nu inceteaza sa-l sublinieze. Cita vreme insa europenii nu isi accepta responsabilitatea salvarii monedei euro si odata cu ea a intregii Uniuni, totul se rezuma la retorica goala.

(Sursă: Project Syndicate; traducere și adaptare în românește de Dan Alexe).