PDL seamănă acum unei firme care, pentru a evita falimentul sau plata datoriilor, îşi schimbă sediul, proprietarul şi obiectul activităţii.
Partidul Democrat Liberal, cel mai mare pitic al alegerilor locale, este decapitat. Nu, nu l-a decapitat Vodă, deşi pare-se că a încercat, dar nu a nimerit capul pe care-l voia jos. Nu l-a descăpăţânat nici fosta opoziţie acum la putere, care dădea cu cozile sale de topor, doborând capete la nimereală. În locul lor au crescut însă altele. Cei care au vindecat partidul cu ghilotina au fost însişi liderii lui, întâmplător cam tot atâţia câţi erau boierii lui Lăpuşneanul.
A fost o decizie grea, luată în etape. Iniţial, s-a pensionat Elena Udrea, bărbata partidului, aruncată ca balast peste bord de colegii săi. I s-au reproşat extravaganţele, decolteul, pantofii cu toc, deşi tocmai acestea, spunea preşedintele Băsescu, au făcut-o campioană la absorbţia bugetului şi a fondurilor europene. Au urmat apoi alţii, cuprinşi de un mimetism patetic şi suicidar.
Emil Boc, de pildă, pe care faptul că a câştigat primărie Clujului părea să-l exonereze de răspunderi şi să-i dea muşchii politici pe care îi avea pe când era manevrat cu telecomanda de Traian Băsescu. Victoria sa la limită ( unii zic la limita penalului) este, însă discutabilă. La primăria Clujului s-a aflat, până mai ieri, un prieten de-al lui Emil Boc, acuzat că a condus, din fotoliul de ales, o adevărată reţea mafiotă. O reţea ocultă care, pare acum un lucru sigur, fiinţa încă de pe vremea când însuşi Emil Boc era primarul oraşului. Probabil că justiţia va face lumină. Probabil că nu. Apoi s-a văzut că dl Boc demisiona din fruntea partidului doar de faţadă, pentru a-şi convinge colegii că trebuie făcute schimbări la vârf.
Cu actuala conducere, PDL ar pierde şi mai mult la alegerile parlamentare şi fără contactul cu resursele din teritoriu s-ar ofili de tot. Alegerile parlamentare par o ţintă îndepărtată, dar ameninţarea Uniunii Social Liberale că le va devansa cu o lună şi spectrul demiterii preşedintelui Băsescu, au făcut ca discuţia despre reformarea PDL să înceapă sângeros, cu o operaţie pe viu făcută cu ventilatorul.
Nici Elena Udrea şi nici restul liderilor partidului nu şi-au dat demisia pentru că au condus dezastruos guvernul şi, prin deciziile lor politice, au dat sensuri noi noţiunii de corupţie, favoritism, abuz de putere şi dispreţ. Ei nu decontează, cum spun unii, proasta guvernare care a îngropat zeci de miliarde de euro prin conturile clienţilor partidului, fără a produce altceva decât degringoladă şi sărăcie la toate palierele, mai puţin la cel al politrucilor care rosteau imnuri de la tribune, privind cum arde ţara.
Nu, ei şi-au dat demisia pentru că nu au câştigat la alegerile locale. Aşadar, au părăsit posturile de conducere pentru că nu au mai reuşit să smulgă, cu o promisiune sau cu un litru de ulei, votul din mâina alegătorilor. Poate că nimic nu reflectă mai bine autismul partidului condus de Emil Boc decât faptul că nu nesfârşita criză de comunicare cu societatea sau cu ceilalţi parteneri politici l-a convins să-şi schimbe liderii, ci o nereuşită în administrarea halucinogenelor electorale.
PDL seamănă acum unei firme care, pentru a evita falimentul sau plata datoriilor, îşi schimbă sediul, proprietarul şi obiectul activităţii. Desigur, ar fi fost mult mai bine pentru toată lumea dacă, atunci când s-a pus problema înlăturării guvernului, în loc să fi recurs la artificii, punându-l pe Răzvan Ungureanu în fotoliul de premier, partidul lui Boc ar fi convenit organizarea alegerilor anticipate sau, măcar, un guvern de uniune naţională. Însă, ghinion! aerul superior al PDL şi metodele de racolare, de intimidare, minimalizare şi desfiinţare a adversarilor cu ajutorul neprecupeţit al justiţiei şi al serviciilor secrete nu au făcut decât să îngheţe orice punte de comunicare cu mediul politic.
Convingerea arogantă că PDL este un dar providenţial (cum spunea Vasile Blaga: Au fost doi Mesia, pe unul dintre ei l-am avut noi) a fost întreţinută şi de Traian Băsescu, arbitru, jucător, judecător şi critic social şi politic pe scena publică românească. PDL culege fructele otrăvite ale acestui comportament şi încearcă să le vândă şi altora.
Acum partidul merge automat, dus de energii acumulate în sistemele periferice, dar fără cap, şi ameninţă să calce totul în picioare, adică organizaţiile teritoriale, consilieri, naşi, fini şi alte creaturi care erau întruchiparea la nivel locale a partidului. Este o radicală operaţie estetică, foarte costisitoare şi complexă care a început dinainte de alegerile locale. PDL părea să vrea să scape de sine, de siglă, de propria identitate, de bezna uitării şi de furia alegătorilor ascunzându-se fie după aşa-zisa independenţă a premierului Ungureanu, fie după campanii electorale bine albite de cele două pete politice mortale: culoarea şi sigla partidului. La limită au intrat în asocieri cu partide obscure sub titulaturi exotice în speranţa că nu vor fi recunoscuţi sau vor fi confundaţi.
PDL voia într-un fel să-şi supravieţuiască. A tras la repezeală o faţă umană peste trompele şi antenele insectelor de partid ca să poată ieşi în public, să-şi încerce norocul în faţa unui electorat pe care l-a desconsiderat mai mereu. Ca şi pe adversarii lui. S-a amestecat în mulţime şi a pierdut la scor. Nu a reuşit să-şi supravieţuiască decât pierzând parcă programatic fiefurile. O mişcare paralelă avusese loc înainte când, favorizaţi de o lege şi o morală permisive, politicieni de frunte sau obscuri ai PDL au migrat la USL care le-a premiat trădarea. Este o formulă funcţională din totdeauna, care a produs efecte şi acum nouă ani, când Alianţa PD-PNL primea cu aplauze politrucii partidului social democrat.
Încercarea de a se reface din temelii vine, pare-se, cu mare întârziere. Partidul va trebui să se reorganizeze în cel mai scurt timp şi, cu oameni noi, să planifice strategia electorală pentru scrutinul parlamentar. Unii cred că nu se va face decât un schimb de capete şi că ne vom pomeni cu capul Elenei Udrea pe trupul lui Emil Boc. Alţii susţin că partidul are suficientă energie pentru a face faţă acestei provocări.
S-a adus în discuţie numele lui Răzvan Ungureanu, aflat mereu la categoria speranţe a partidului, deşi acesta nici nu mai ştie membrul cărui partid este şi vorbeşte despre construcţii apolitice cu care să preia puterea la viitoarele alegeri. Dar mai sunt şi alţii care aşteaptă ca partidul să se înnoiască. De pildă, Vasile Blaga sau Radu Berceanu care, în ciuda faptului că au îmbătrânit în politică (sau poate că de aceea) nu-şi ascund pofta de carne tânără.
Însă problema supravieţuirii PDL nu ar trebui să-i frământe prea mult pe susţinătorii acestuia. Uniunea Social Liberală substituie şi imită, uneori caricatural, alteori realist, accesul la putere al fostei Alianţe DA. Şi atunci s-a spus că ar fi vorba despre o alianţă contra naturii, că nu poţi băga două săbii în aceeaşi teacă şi că, dacă apropii plusul de minusul acestei ecuaţii politice, nu poţi obţine decât un scurtcircuit. Mai cu seamă că toate (mai puţin PNL) sunt legate de un păcat originar comun - aparţin fostului FSN, cel ale cărui reuşite democratice le comemorăm în aceste zile la 22 de ani de la sângeroasa mineriadă.
După cum îşi propusese, în 2003, Alianţa DA să excludă de la putere PSD şi pe Ion Iliescu ca principal obiectiv politic, aşa şi actuala alianţă dreapta-stânga nu pare să trăiască şi să acţioneze din plin decât atunci când îşi ia avânt să decapiteze mai bine PDL sau atunci când îşi aşază piesele pentru a-l înlătura pe Traian Băsescu din cât mai puţine mişcări. Promisiunile de justiţie socială au trecut pe planul al doilea.
De asemenea, marile provocări ale proastei guvernări anterioare care i-a aruncat pe oameni în sărăcie şi în disperare nu mai par atât de importante. Important e că a pus mâna pe ciocanul lui Thor şi poate acum să-şi zdrobească sistematic adversarul. Depolitizează plasându-şi oamenii garanţi politic. Nu desfiinţează găurile negre bugetare, le schimbă doar directorii, cică „le depolitizează”. A moştenit de la PDL nu doar pepiniera de cadre sau organizaţii luate cu toptanul, ci şi mentalitatea de stăpân, aerul dispreţuitor faţă de mecanismele democraţiei şi credinţa că instituţiile trebuie să funcţioneze după agenda şi instrucţiunile dictate de guvern. Nu contează că se umple ţara de trupuri fără cap care calcă totul în picioare. Acestea pot fi transformate în armate credincioase pentru actuala coaliţie. Iar faptul că nu au cap este un avantaj.
Politica românească este un vis care va produce mereu asemenea monştri apartinici, creaţii ale urii, disperării, setei de revanşă, gata să sacrifice pe oricine îi aminteşte de adversarii politici. Aşadar, câtă vreme legea şi bunul simţ nu vor pedepsi trădările politice (trădări, în primul rând, faţă de electorat) vom avea mereu alianţe contra naturii şi ne vom căina că viitorul parlament va readuce dictatura majorităţii şi spiritul Marii Adunări Naţionale.
Chiar decapitat, PDL trăieşte bine mersi. E adevărat că nici nu-i prea trebuiau creiere, din moment ce gândeau alţii pentru el, dar capetele cu pricina, cu tot cu idei fixe şi metehne, au migrat şi şi-au găsit trupuri pe care să fie transplantate. În USL. Iar dacă această alianţă conjuncturală (?) are vreun adversar la viitoarele alegeri, tocmai aceste capete sunt pentru că ideile lor au şi început să-i circule prin sânge.