Amintiri dintr-o vară fierbinte şi tragică

Victime ale deportărilor staliniste şi rude ale acestora au comemorat în această săptămână primul val al deportărilor din 13 iunie 1941. După 71 de ani de la acea dată tristă puţini dintre deportaţii, care au mai rămas în viaţă, îşi amintesc despre acea vară fierbinte, care i-au rupt de la casa părintească, lăsându-i şi fără avere.

Primul val de deportări din RSS Moldovenească a avut loc la 12 şi 13 iunie 1941. Numărul celor trimişi cu forţa în Siberii de gheaţă ar fi depăşit 23 de mii de persoane.

Elena Şoimu-Postolachi este una dintre victimele acelui regim comunist-stalinist trimisă cu primul val de deportări în regiunea Tomsc a Siberiei, unde a suferit foame groaznică, frig nemilos, chinuri nemaipomenite, înjosiri de neimaginat timp de 17 ani de surghiun. Despre asta scrie ea în cartea, care i-a apărut, despre asta vorbeşte şi la microfonul Europei Libere.

Elena Şoimu-Postolachi: „Lângă gara din Floreşti multă lume au adunat, în vagoane i-au băgat, şi în gulag-uri i-au mânat. În vagoanele de vite, de călăi încercuite, au ticsit bărbaţi, femei, bătrâni, copii mititei, condamnaţi fără temei. Răutule, râu îngust, multă jale ai mai văzut. Lacrimi râuri s-au vărsat, mulţi de moarte n-au scăpat. N-a scăpat de moarte nici tatăl meu, care a fost împuşcat.”

Valentina Ursu

Europa Liberă: Motivul ca să deporteze familia a fost doar că tatăl Dumneavoastră era faţă bisericească?

Elena Şoimu-Postolachi: „Tatăl meu era preot, tot dintr-o familie de preoţi. Tatăl a fost de multe ori chemat la NKVD la Soroca, îi propuneau să se dezică de biserică, de religie, să spună la enoriaşi că religia e opium pentru oameni, să iasă în faţa altarului şi să spună că el i-a minţit, că nu e adevărat ce se spune în biserică. Şi el desigur că nu a putut aşa ceva să admită, el n-a trădat nici enoriaşii, nici biserica şi a fost condamnat de troica ncvd-istă la moarte prin împuşcare. Dar nu a fost atunci împuşcat, ne-a luat cu noi până la Floreşti. La Floreşti pe toţi bărbaţii i-au despărţit de familii şi i-au dat în alte vagoane.”

Europa Liberă: Dar acesta era un şiretlic al lor? De ce totuşi separau bărbaţii de familii?

Coperta volumului „Surghiunul”

Elena Şoimu-Postolachi: „Se temeau, că s-a făcut o panică, o frică mare. Ei vroiau să bage frica în oameni. Aşa şi a fost. Pe noi ne-ai ţinut de-o parte, tata ne-a sărutat pe noi, presimţind că asta e ultima dată, ultimul adio.”

Europa Liberă: Mai târziu aţi aflat că el peste un an a şi fost executat, a şi fost împuşcat?

Elena Şoimu-Postolachi: „Nu chiar îndată. Numai în 1989, după ce de acum Uniunea Sovietică s-a destrămat, mama a primit răspunsul adevărat: împuşcat în gulagul Ivdel.”

Europa Liberă: Aţi fost într-atât de marcată că aţi vrut prin versuri să redaţi toate trăirile.

Elena Şoimu-Postolachi: „Aveam o văcuţă şi o păşteam la Răut. Uitându-mă aşa, am văzut locul unde ne-au grămădit pe noi pe toţi la Floreşti, ne-au băgat în vagoanele de vite. Şi iată vrând nevrând, au apărut nişte rânduri: Frunză verde pom rotat, de când ne-au luat din sat şi în Siberia ne-au dus, toată viaţa ne-au distrus. În Siberia de gheaţă, unde viaţa n-a fost viaţă. A fost viaţa numai chin, numai lacrimi şi venin. Frunzuliţă de negară, în străini viaţa-i amară, pentru cei lipsiţi de ţară, duşi în Siberie să moară.”

Europa Liberă: Vi s-a părut un episod aparte din viaţa Dumneavoastră aflarea în satul Anastasievka, acolo unde o mătuşă de-a Dumneavoastră cu mama Dumneavoastră au reuşit să adune bănuţ cu bănuţ ca să cumpere o văcuţă.

Elena Şoimu-Postolachi: „Văcuţa era tinerică, nu aveam cu ce o hrăni. N-avea de unde să dea lapte mult, da jumătate de litru. Mama a pus o cloşcă cu pui, jumătatea cea de litru ajungea numai pentru cloşcă şi mai mult nimic. Şi iată aşa, până ce a început să crească iarba, vaca s-a făcut bună, a început să dea lapte şi ea a fost salvarea noastră.”

Europa Liberă: Fiind profesoară, aţi povestit discipolilor Dumneavoastră despre acele pagini triste din istoria neamului?

Elena Şoimu-Postolachi: „De la început nu, tăceam. Mă temeam şi eu. O doamnă, colegă de serviciu, îmi spune: dar e adevărat că tatăl matale a fost popă? Da eu zic: da, e adevărat, preot cu studii mari şi el a fost om cumsecade şi iată, am lista sătenilor, care au scris îndată după război, au strâns semnături pentru ca să ne elibereze de acolo, din surghiun. Dar nu a ajutat cererea aceea, fiindcă ne-au ţinut cât au vrut ei să ne ţină.”

Europa Liberă: Câţi ani aţi stat?

Elena Şoimu-Postolachi: „17. Şi iată, a tăcut, a ieşit. Eu n-am spus nimic, dar aşa de tare m-a durut, de nu aveţi idee. Nu am plâns să mă vadă ea. Am plâns pe urmă, după ce ea a plecat. Şi au mai fost încă vreo două cazuri, când m-au jignit. După 17 ani de deportare ne-au reabilitat, dar ne-a spus unul de la comenduire să nu venim la baştină, mai bine mai departe.”

Europa Liberă: Copiilor, elevilor le povestiţi?

Elena Şoimu-Postolachi: „Ei, şi iată, s-a destrămat Uniunea Sovietică şi eu aveam clasa a 10-ea şi le-am povestit la elevi. Şi ei m-au înconjurat toţi.”

Europa Liberă: Cum au reacţionat elevii când le-aţi povestit despre deportări?

Elena Şoimu-Postolachi: „Compătimeau. Copiii înţelegeau, dar mulţi nu ştiau, fiindcă eu singură eram nevoită să duc propaganda asta. Ideologia comunistă şi lăudau.”

Europa Liberă: Şi acest contrast din Dumneavoastră cum se lupta adevărul şi cu minciuna, pentru că ştiaţi adevărul, dar să-l vorbiţi copiilor nu-l puteaţi.

Elena Şoimu-Postolachi: „Dar cum? Tare greu. Eu câte o dată le spuneam mai altfel, dar cartea e carte, eu trebuia să le predau ceea ce e în manual. Câte minciuni le-am spus şi acum umblu la biserică şi îmi cer iertare lui Dumnezeu pentru păcatele pe care le-am făcut. Dar nu era din vina noastră. Doamnă Valentina, am fost nevoită să predau ceea ce e în carte. Frica în mine zăcea, 17 ani am trăit în surghiun şi eu mă temeam că voi pierde lucrul, dar de-acum aveam trei copii, trebuia să am grijă o bucată de pâine s-o câştig pentru dânşii. Ei, să zicem că atunci erau aşa vremuri, dar acum vremurile sunt altele.”

Europa Liberă: Foarte pe scurt să ne spuneţi ce e cu averea?

Elena Şoimu-Postolachi: „Când a fost reabilitarea, la arhivă mi s-a spus că nu s-a păstrat nimic, n-avem, fiindcă în 41, cum a spus ea, nu au fost deportări în masă. Cum, zic, n-au fost aşa deportări în masă, dacă numai din Floreşti a plecat un eşalon foarte lung cu vagoane de vite. Ţin minte, că aveam 10 ani. Apoi duceţi-vă la KGB. Şi când m-am dus la KGB, m-au trimis la secţia financiară şi aşa a tărăgănat vreo doi ani de zile până când la urmă mi-au spus că mai mult de 90 de lei nu putem să vă dăm. Zic, eu îi refuz, nu-i mai iau, lasă să rămâie.”

*

Europa Liberă: O altă mărturie dramatică, zguduitoare şi răscolitoare, auzită de la Teodora Ciobanu, de la Dobruja.

Teodora Ciobanu: „Eu eram al 13-lea copil în familie şi mama cu tata 15. Vă daţi seama? Pe tata l-au luat în 44 ca deţinut politic. Dar ce politică putea tatăl meu sărmanul să ducă, dacă el avea de hrănit 13 copii? În afară de muncă pe deal şi serviciul lui el nu ştia nimic. Şi apoi în 1947 a fost foametea mare. În timpul foametei au murit trei fraţi ai mei pentru că nu avea mama săraca cu ce să ne hrănească. Şi apoi în 1949 ne-au deportaţi pe toţi, toată familia. Mama mea cu şapte copii. Că trei fete, primele fete, care trăiesc şi astăzi, sunt toate în România. Când ele au plecat tinere, s-a închis graniţa şi au venit ruşii. Deci, mama numai cu şapte copii a fost deportată.”

Europa Liberă: Şi v-au dus unde?

Teodora Ciobanu: „Au venit la ora trei de noapte, santinela, o femei comunistă, cu miliţie ce mai era pe atunci şi când fratele mai mare a spus: arătaţi-ne că noi suntem pe listă şi pentru ce ne deportaţi, i-au pus pistoletul la tâmplă şi au spus: dacă mai vorbeşti, vă împuşcăm pe toţi, că avem tot dreptul. Aici în casă vă împuşcăm. Mama a început a plânge. Şi ne-au urcat în maşină, fără nimic alimente, şi ne-au dus. Am mers o lună de zile cu trenul. Apoi în vagonul nostru de vite o femei a născut şi alături a murit un om.

Când am trecut Marea Neagră, pe unde ne-au dus ei, apoi pe omul acela pe ferestruia ceea micuţă pe acolo l-au băgat şi l-au aruncat în mare, ca să nu împută tot vagonul. Vă daţi seama prin ce am trecut? Ţin minte tot absolut, de la până la, ce am suferit acolo. Ne-au aruncat ca pe nişte vite în taiga, într-o pădure mare, fără adăpost, fără nimic. Am fost mai multe familii. Şi care a dovedit să ia cu dânsul un topor, o pilă şi au început moldovenii iştia săracii să facă o baracă. Punea copac peste copac şi acolo o familie într-un ungher, altă familie în alt ungher.

Şi aşa am stat un an de zile. Ne trezeam cu zăpada pe noi. Eu vă spun sincer, dacă aş trăi acum iar viaţa, nu ştiu dacă aş supravieţui. Şi nu dea Domnul să ajungă nimeni, nici duşmanii cei care ne-au îngropat acolo, ei să nu ajungă să sufere ceea ce am suferit noi. Am stat şapte ani, până în 1956. De mâncare nu aveam, îmbrăcăminte nu aveam. Şi au venit de la sovhoz şi ne-au dat vreo două pături şi jos aşterneam paie, ori aşterneam nişte fân şi aşa dormeam. Mâncam cartofi îngheţaţi că nu era ce mânca. Am dus o foame extraordinară.”

Europa Liberă: Aţi fost rezistenţi, totuşi.

Teodora Ciobanu: „Când m-am dus în clasa întâi, n-au vrut să mă primească, atât de slabă eram, numai pielea şi oasele. I-au spus mamii: vaşa docica ne vâderjat, dolgo ne projiviot. Eu de-acum ştiam limba rusă bine. Am mîntuit şcoala acolo, ei dar ce, cinci clase, eminentă şi când ne-au dat drumu, în 56, să venim acasă, noi nu vroiam. Pe mine vroia să mă ia directoarea de acolo, mama nu m-a dat. A zis: eu mai bine mă duc cu copiii mei. Dar mai bine era dacă rămâneam acolo.”

Europa Liberă: De ce?

Teodora Ciobanu: „Eu azi eram om. Am venit aici în 56, casa nu ne-au întors-o. Dacă am intrat cu de-a sila, a venit miliţia, ne-au luat aşa de după gât, ne-au dat afară, ne-au închis la miliţie, să nu mai intrăm mai mult în casă. Şi am umblat pe drumuri până am împlinit 16 ani. Umblam pe străzi şi băteam prin poartă: nu vreţi un lucru ceva să fac, să-mi daţi o bucăţică de măligă şi o farfurie de fasole. Până eu de-acum m-am mai mărit un pic, la fratele meu i-au dat un loc de casă. Şi am început a munci, că nu avea cine să mă ţină. Am trecut prin tare multe greutăţi.”

Europa Liberă: Până la urmă aţi atacat în instanţa de judecată?

Teodora Ciobanu: „Degeaba am atacat, că nu ne-a ajutat nimic.”

Europa Liberă: Dosar a fost intentat?

Teodora Ciobanu: „Dosar a fost, fratele meu mai mare, el umbla prin toate instanţele să ne dea ajutor şi să ne întoarcă casa şi nu ne-au mai întors-o, prin beciuri am trăit. Asta a fost viaţa noastră.”

Europa Liberă: Cine îşi mai aminteşte astăzi de deportaţi?

Teodora Ciobanu: „Eu cred că toată lumea. Asta nu se uită. Îmi pare rău că mi-a trecut tinereţea aşa greu, dar îs mulţumită astăzi de viaţă. Am o bucăţică de pâine, pensia mi-i foarte mică, dar muncesc.”

Europa Liberă: Beneficiaţi de un ajutor din partea statului, 500 de lei.

Teodora Ciobanu: „Am primit acele 500 de lei, dar nu mi-a mai ajuns să dau datoria pe căldură. Acum lucrez cu ziua undeva prin sat în Dobruja, ca să agonisesc banii ăştia să dau datoria pe căldură, că am de dat şase mii de lei.”

*

Europa Liberă: Pe baza mărturiilor celor deportaţi, încercăm să reconstruim drama prin care au trecut mii de familii basarabene, care au fost deportate în Siberia. Nicolae Banaga, deşi era pe atunci copil, îşi aminteşte cu lux de amănunte.

Nicolae Banaga: „Au venit noaptea, au împuşcat întâi câinele din ogradă, s-a trezit lumea. Erau vreo 15 ostaşi, majoritatea cu ochii înguşti, se vede că din Asia Mijlocie. Şi jumătate de zi căutau zoloto, gde zoloto, rumân, davai zoloto. Tata zice: n-am aur, n-am. Eu nici nu înţelegeam, ce voi, speriaţi trei copii. Eram Mihai, care săracul a îngheţat în Siberia şi acolo e înmormântat, eu şi sora Aurica care avea trei anişori şi ceva. Un coşmar întreg, nici nu ştiu cum să mă exprim. Cu baionetele căutau zoloto. Pernele, plapomele, da eu speriat cântam la fluier. Am ascuns fluierul în cuptor, eu nici nu mi-am dat seama că pe noi ne evacuează, adică, ne duce. Maşina era băgată în ogradă. Una dintre învinuirile comuniştilor sovietici de ocupaţie era şi aceea că tata în perioada 37-38, pe urmă 42-44 a fost primar în sat, satul Minceni, alături de Saharna.”

Europa Liberă: Şi cine au venit? Au venit exponenţii troicii kgb-iste?

Nicolae Banaga: „Cred că era troica ceea, care a hotărât că în 10-20 de minute se hotăra soarta omului. Numai se anunţa familia, anul de naştere şi gata, rastreleati. Ne-au dus la Şoldăneşti, am stat acolo o zi şi ceva, o năduşeală, multă lume a leşinat, pe drum au mai murit câţiva. Şi până ce am ajuns în Siberia, vreo 10-15 persoane au murit. Ţin minte o femeie cu doi copii de gemene, dacă aveau un anişor. Ne-au dus cam spre seară, fiindcă bunelul era cu caracter, cică nu mă duc de aici până ce nu-mi arătaţi hotărârea judecăţii. Buneii de 80 de ani, erau tot vraghi naroda.”

Europa Liberă: Şi acolo, în Siberii de gheaţă, v-au ţinut câţi ani?

Nicolae Banaga: „Noi am scăpat mai devreme, în 56, fiindcă au fost câteva demersuri ale surorilor tatii. Au trimis demersuri, s-a iscălit aproape tot satul că omul acesta nu e vinovat cu nimic. Probabil de asta.”

Europa Liberă: Dar eraţi o familie înstărită? De ce v-au deportat? Sau cum aţi nimerit pe lista kgb-istă?

Nicolae Banaga: „Eu am citit dosarul, e scris simplu: culac.”

Europa Liberă: Povestiţi-ne cum aţi recuperat averea?

Nicolae Banaga: „Din avere nu avem nimic, numai amintirea. Nimic nu ni s-a întors.”

Europa Liberă: Nu aţi insistat? Nu aţi atacat în instanţa de judecată?

Nicolae Banaga: „Am insistat, noi chiar când am venit în sat, am trăit vreo trei-patru luni, am lucrat şi în colhoz. Patru oameni am câştigat un pic mai mult de jumătate de sac de grâu pe tot anul. Atunci se plătea o dată în an. Şi cum să trăieşti cu o jumătate de sac? Am lepădat satul şi am venit dintâi în Orhei, pe urmă în Chişinău, ne-am stabilit.”

Europa Liberă: Lecţia deportărilor? Care e lecţia, pe care trebuie s-o însuşească tânăra generaţie?

Nicolae Banaga: „Ca aşa ceva să nu se mai repete şi să nu uităm de jertfele astea nevinovate. Pentru ce? Pentru că au fost fruntea satului, dacă a fost tata ales primar. Viaţa e plină de trădători şi de ocupanţi.”

*

Europa Liberă: La 24 de ani a fost trimisă cu forţa în Siberia şi a muncit ca un rob într-o mină de aur. Acum, la cei 87 de ani, Valentina Zachirova este paznic la un cămin studenţesc, că de nu ar munci, de foame ar muri, spune deportata.

Valentina Zachirova: „Pentru mine personal e foarte durere mare. Toată povara familiei a căzut pe umerii mei. Mama era fizic distrusă, fratele mai mare arestat, fratele mai mic bătut de KGB, a primit de spaimă epilepsie şi nu-l primea la lucru nimeni. Şi toată povara, spun, că a căzut pe umerii mei, eu una singură lucram şi pe toţi trebuia să-i aprovizionez.”

Europa Liberă: Câte zile aţi mers până a ajunge la destinaţie?

Valentina Zachirova: „Vreo 14 zile, până la regiunea Kemerovo. Acolo de-acum mai departe nu era transport ca să mergem. Ultima staţie era. S-a întors înapoi trenul şi ne-au dus într-un şopron şi ne-au repartizat într-un sat, trebuia la aur să lucrăm, la minele de aur. Şi ne plăteau copeici acolo. Eu câştigam pe săptămână 25-30 de ruble. Şi iată, o familie de patru persoane, trebuia să trăim.”

Europa Liberă: Şi acolo, în Siberii de gheaţă, aţi stat câţi ani?

Valentina Zachirova: „Când a murit Stalin, ne-au spus că gata, ne-au scos deportaţia asta şi putem să ne ducem. Dar unde să ne ducem? N-aveam unde să ne ducem. Şi am stat acolo, în 51 m-am căsătorit.”

Europa Liberă: Aţi jucat nunta acolo, în gulag?

Valentina Zachirova: „Nu, care nuntă, numai aşa, ne-am împreunat, ne-am înregistrat la ZAGS.”

Europa Liberă: Şi aţi revenit în Moldova când?

Valentina Zachirova: „Am revenit în '76 în Moldova.”

Europa Liberă: După 27 de ani v-aţi întors în patrie.

Valentina Zachirova: „Da, când am revenit în Moldova, nu ne-au permis ca să trăim aici, măcar că suntem din Chişinău, născută aici, ne-au trimis la periferie, în Vadul lui Vodă.”

Europa Liberă: Nu aţi vrut să recuperaţi proprietăţile care v-au fost luate?

Valentina Zachirova: „Păi şi acum mă judec, dosarul meu e la CEDO de şase ani.”

Europa Liberă: Casa părintească nu puteţi s-o recuperaţi?

Valentina Zachirova: „Casa părintească, grădina.”

Europa Liberă: Şi instanţele naţionale au zis că nu vi se cuvine?

Valentina Zachirova: „A venit unul de la Ministerul de Finanţe şi a spus că pământul e al statului, nu se întoarce.”

Europa Liberă: Averea era în sumă de câţi bani?

Valentina Zachirova: „Numai pământul de sub casă expertul ni l-a preţuit la un milion 477 de mii.”

Europa Liberă: De lei.

Valentina Zachirova: „Da, numai pământul de sub casă, fiindcă pe pământul nostru e făcut avtoservis, e vândut. Pământul nostru l-au vândut Primăria. Şi am fost la stăpânul acela care a făcut acolo autoservis, să mă prezint că sunt stăpâna pământului acesta şi mănâncă o bucată de pâine de pe pământul acesta. Şi măcar nici nu a vrut să mă primească.”

Europa Liberă: Şi acum credeţi că CEDO ar putea să vă dea dreptate?

Valentina Zachirova: „Eu am pierdut nădejdea. Ştiţi, se vorbeşte ca noi să retragem cererile de acolo, că foarte multe cereri sunt din Moldova acolo, şi ei nu dovedesc.”

Europa Liberă: Ce vârstă aveţi?

Valentina Zachirova: „87 de ani am.”

Europa Liberă: Şi mai credeţi în adevăr şi dreptate?

Valentina Zachirova: „Am pierdut toată nădejdea în conducerea de vârf de astăzi. La nimeni nu trebuim noi. Aşteaptă să murim mai repede, să nu plătească. Pentru că dacă vine de la CEDO rezultatul, ei trebuie să plătească nouă, sărmanilor oameni. Stăm la gazdă, doamnă, stăm la gazdă, vă închipuiţi? N-ai cui te plânge, nu ai unde te duce, la nimeni nu trebuim noi. Dacă mor, doamnă, mâine, nici un ban pe moarte copii nu au.”

*

Europa Liberă: Victimele regimului stalinist, cu care am stat de vorbă, s-au referit la nevoia punerii în toate drepturile a foştilor deportaţi. Deşi aceştia au fost reabilitaţi, nici până astăzi nu le-au fost întoarse averile, iar oamenii care au suferit în Siberia şi se află la o vârstă înaintată, sunt nevoiţi să bată în toate uşile şi să-şi caute de unii singuri dreptatea. Cum îi poate ajuta statul? Am întrebat-o pe ministra Muncii şi Protecţiei Sociale, Valentina Bulga.

Valentina Buliga: „Pe parcursul anilor nici nu se ştia câtă lume avem în această ţară deportată şi care suferea, pentru că nu era o evidenţă. De abia acum doi-trei ani am început să conlucrăm cu toate consiliile raionale, să avem informaţia deplină despre fiecare persoană şi care sunt nevoile lor. Al doilea an oferim câte 500 de lei pentru aceste persoane în baza listelor prezentate de către consiliile raionale.”

Europa Liberă: 500 de lei anual.

Valentina Buliga: „Da, anual, este adevărat. Ulterior, în baza aceloraşi legi, pentru că sistemul bazat pe categorii nu mai este eficient. Şi atunci când familia, inclusiv a persoanelor deportate, sunt sărace, şi venitul minim obţinut al familiei este mai mic decât venitul minim garantat, ei beneficiază de acelaşi ajutor social, pe care-l oferă statul pe parcursul a doi ani de zile.

La fel conlucrăm cu autorităţile publice locale ca să fie o atenţie sporită a acestor persoane pentru că mulţi dintre ei sunt deja în etate, au rămas fără copii, fără grija persoanelor din jurul lor şi serviciile sociale să fie oferite în primul rând acestor persoane. Rămâne iar la responsabilitatea autorităţilor publice locale să aibă grijă de aceste persoane.

Noi astăzi în măsura posibilităţilor le oferim sprijin. O dată în an au dreptul să se adreseze, în afară de acel 500 de lei, după ajutor material, ca persoane care au nevoie. Şi cum am menţionat, atunci când sunt sărace, să se adreseze la direcţia de asistenţă socială pentru a beneficia de ajutor social.”

Europa Liberă: Dar deocamdată puţine posibilităţi şi şanse ca acest ajutor să fie majorat?

Valentina Buliga: „Reieşind din posibilităţile bugetului pentru anul 2012 din fondul republican de susţinere a populaţiei este doar această posibilitate.”