Pentru a decide cumva, judecătorii trebuie să aplice o normă pe care tot ei au impus-o, aceea ca la vot să fi fost prezenţi jumătate plus unul dintre alegători. Numai că, pentru a tăia o jumătate, trebuie să ştii care e întregul.
După zile de dezbateri, unul dintre judecătorii Curţii Constituţionale le spunea jurnaliştilor peste umăr că referendumul pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu ar trebui anulat pentru că s-a bazat pe date şi cifre puse acum sub semnul îndoielii.
Contestaţiile Uniunii Social Liberale au fost respinse şi nu ele i-au determinat pe judecători să-şi acorde un răgaz, ci realitatea alegătorilor în carne şi oase. Pentru a decide cumva, judecătorii trebuie să aplice o normă pe care tot ei au impus-o, aceea ca la vot să fi fost prezenţi jumătate plus unul dintre alegători. Numai că, pentru a tăia o jumătate, trebuie să ştii care e întregul.
Întregul este entitatea aceea miriapodă numită în discursuri „poporul”, pentru că de la tribune nu se vede altceva decât un leviathan social, folositor să dea voturi, taxe şi impozite. Puţini vor binele oamenilor, toţi îl vor pe-al poporului. Şi-apoi, la urma urmei, dacă e să minţi, pare mai simplu să minţi „un popor” decât milioane de oameni.
Pe de altă parte, gândind că oricum zero înseamnă nimic şi ce poate strica un zero în plus sau în minus, politicienii au pus şi au luat la discreţie zerouri din coada statisticilor. Le luau să şi le pună în cont, că nu strică să economiseşti nişte zerouri în coada economiilor şi cine i-ar învinui că au furat nişte nimicuri? Le-au adăugat la statistică atunci când se făcea bugetul şi aveau nevoie de un popor mai mare şi mai plin de griji şi nevoi. Aşa a crescut poporul de hârtie din documentele contabile. Cu cât mai mulţi oameni, cu atât mai mari fondurile de la buget. S-a făcut atâta matematică speculativă că listele electorale au început să arate ca listele cu suflete moarte ale lui Cicikov.
Fapt e că, după eroizarea Curţii Constituţionale, transformată parcă fără voie, din coadă de topor în campioana democraţiei, toţi ochii se uită cu teamă şi speranţă într-acolo. „Teamă” pentru că scandalul politic nu a făcut decât să stimuleze comportamentul imprevizibil şi inconsistent al unei instanţe clădite pe temelii politice. Unele decizii luate de cei nouă au trecut peste limita bunul simţ şi a logicii, dar nu şi peste reflexele de supravieţuire ale clasei politice sau ale unor categorii profesionale.
„Speranţă” pentru că mecanismele decizionale ale judecătorilor au fost, nu de puţine ori, mai degrabă pasionale decât raţionale. Iar speranţa moare ultima, de Alzheimer. Oricum, la votul pe marginea validităţii referendumului au existat mai multe opţiuni decât cele înregistrate în procesul verbal - unii judecători ar fi vrut să se abţină, alţii ar fi vrut să se renunţe la cvorum, alţii au cerut invalidarea votului, alţii-anularea lui şi, în fine, alţi judecători ar vrut să accepte referendumul aşa cum e, pe motiv că, urât-frumos, e copilul nostru colectiv şi reprezintă o fotogramă exactă a unei realităţii de altminteri foarte fluide.
Votul a fost de cinci la patru pentru invalidare însă, după cum se vede, existau şi alte opţiuni. Chiar şi-aşa, votul nu a întrunit cvorumul, pentru că şi la Curtea Constituţională asemenea decizii se iau cu 6 voturi din nouă. Poate de aceea se şi explică vacanţa de 40 de zile în care, după ce postesc doar cu apă şi pâine, judecătorii să se întoarcă mai curaţi în strană.
Speranţa tuturor este ca în această perioadă să se păzească de ispite şi de excese. Poate le mai scade puţin şi glicemia letală stârnită de iubirea generalizată în care se scaldă. Căci în ultima vreme, nu a fost nimeni mai flatarisit şi răsfăţat, mai implorat şi invocat ca aceşti judecători. Politicienii sau vectorii de opinie îşi cereau răstit unii altora, sub fereastra Curţii şi la ore de mare audienţă, să nu mai influenţeze deciziile judecătoreşti, să-i lase pe supremii magistraţi să lucreze, să nu-i mai supună presiunilor. Le puneau perna sub cap, le duceau tava cu micul dejun şi cu ceaiul de mentă şi le puneau ventuze să le fluidizeze circulaţia. Ameninţau că îşi vor turna adversarii la Bruxelles că fac sau nu fac presiuni asupra Curţii, că vor cere eliminarea europarlamentarilor din partidele adverse din Parlamentul european pe motiv că întinează valorile democraţiei.
Culmea este că au prins glas tocmai lebedele democraţiei şi anticorupţiei dar, cum se ştie, lebedele sunt afone şi cântecul lor e dogit. Au reuşit, e drept, să pună sub semnul întrebării buna credinţă a Uniunii social liberale şi să-i marginalizeze, dar iluzia că doar o mână de oameni care cotizează pentru Vasile Blaga şi Elena Udrea ar deţine cheile adevărului este periculoasă şi a început să le dea de gândit şi altora. Pentru că, de fapt, este vorba despre un partid, PDL, fără alte merite decât acela de a fi gestionat criza în interes de grup, folosind scutul uman al sărăciei şi nevoilor populare pentru a aduce prestigiu şi bună-stare unui grup de aleşi. Nu sunt majoritari, ba chiar sunt mai mici decât au fost vreodată, dar îşi umflă pieptul şi se caţără unii pe umerii altora să pară mai mulţi şi mai mari. Eternul conflict între desenele strâmbe ale geometriei şi rigoarea matematicii.
Poate că totul, redus la esenţe, este doar matematică. Dacă vrem un rezultat precis, trebuie ca termenii ecuaţiei să fie, la rândul lor, exacţi. Dar cine mai ştie ce sunt exactitatea şi rigoarea în România imposturii şi a plagiatorilor? În România aritmeticilor festive, ţara care, cu jugul cincinalelor în cârcă şi cu ghilotina revoluţiei permanente deasupra capului, falsifica în întregime statisticile şi raporta creşteri economice de se speria gândul. Aceeaşi Românie în care politrucii îşi produceau lucrările, ca şi scriitorii oficiali, cu ajutorul sclavilor care se protejau, ei şi familiile lor, de închisori politice şi moarte.
Este România în care impostorii sau colaboraţioniştii ocupă posturi universitare şi asediază scena intelectuală. Este România propagandiştilor care băteau fericirea în cuie pe faţa apatică ale poporului (că sistemele totalitare au redescoperit şi cultivat „poporul”). Aceiaşi activişti care inventau entuzismul şi alte pasiunile ale sufletului, inundând stadioanele cu suflete moarte pentru baia rituală de mulţime a stăpânilor. România care nu avea niciun deţinut şi niciun disident politic şi unde toţi erau prizonierii terorii. România fără şomeri în care toţi şomau şi fără săraci pentru că zeroul economiei era egal împărţit.
Este aceeaşi Românie care a forţat creşterea demografică, indiferent de consecinţe, falsificând constant speranţa de viaţă şi jucându-se dintotdeauna cu morţii şi încă nenăscuţii din scriptele primăriilor. Matematica nu a servit decât pentru a ţine dubla contabilitate a realităţii. În felul acesta şi dezastrul economic, social şi moral al crizei a putut fi înfăţişat drept o mare realizare a guvernelor precedente, iar migraţia masivă a românilor activi a fost minimalizată, susţinându-se că oamenii ca şi păsările, îşi caută delta unde să petreacă iernile de-acasă. Doar că ţara fiind în plină glaciaţiune, numărul celor care au rămas se împuţinează iar cei plecaţi preferă ţările mai calde cu seri mai luminoase, unde şmecheriile băieţilor din energie nu prea au efecte.
Parchetul a declanşat cercetări pe urma morţilor şi plecaţilor de pe listele electorale. Vor fi vânate toate vrăjitoarele care nu au mătură să migreze. Această vânătoare rituală de ţapi ispăşitori este substitutul oficial al smulsului părului din cap: statul trebuie să recunoască acum că, de-a lungul anilor, instituţiile sale (primării, prefecturi sau ministere) au falsificat optimist statisticile, au înmulţit sume mari pentru puţini şi au împărţit puţin la mulţi, s-au folosit de aritmetică în scopuri propagandistice, dacă nu au siluit-o pentru a ţine socoteala tunurilor financiare şi a banilor daţi la clienţi şi au pervertit rapoartele economice care le făceau să pară mai eficiente, iar pumnul ţinut căuş în faţă pentru ajutoare şi fonduri nerambursabile să pară mai mare şi mai încăpător.
Aşa au ajuns statisticile populaţiei să difere de la Casa de Sănătate, la Ministerul de Interne, de la Institutul de Statistică la Autoritatea electorală permanentă. Nenumăratele numărători, liste şi statistici i-au băgat în plină criză de identitate pe cei care erau consideraţi restul la împărţirile făcute la nivel înalt. Aceştia se întreabă acum: Suntem mulţi, suntem puţini? Contăm sau nu? Suntem sau nu?