Comparația UE cu URSS face parte din șarmul exotic al democrației.
De când s-a răspândit euroscepticismul printre est-europeni, a devenit la modă a compara Uniunea Europeană cu defuncta Uniune Sovietică. Mulți comentatori est-europeni, români printre alții, subliniind că ei stiu despre ce vorbesc, avertizează retoric împotriva pericolulului de a fi schimbat un jug cu altul si de a primi acum ordine de la Bruxelles, după ce înainte se primeau de la Moscova.
Comparația e grotescă si ea funcționează după modelul neadevărurilor pe care se fondează de pildă sectele. Uniunea Europeană nu poate fi comparată în niciun fel cu URSS-ul. UE este o asociație voluntară de state care nu funcționează coercitiv si care nu posedă nici armată proprie și nici poliție sau servicii secrete.
Tot așa, Uniunea Europeană nu are o ideologie. Vagul principiu al concurenței este contrabalansat de cel al integrării si al întrajutorarii, cum o arată nenumaratele fonduri de coeziune in favoarea regiunilor mai sărace, ajutoarele din agricultura, programele pentru studenții care vor sa studieze în alte țări UE si atâtea altele. Comparația cu URSS-ul este așadar nu doar greșită, dar si necinstită intelectual.
Barroso, președintele Comisiei Europene, executivul de la Bruxelles, a vorbit miercuri despre necesitatea ca UE să devină o "federație a statelor naționale". Primul pas ar fi uniunea bancară. Aceasta ar reuni inițial 17 țări din UE. A fost prezentat ca o slăbiciune structurală faptul ca doar 17 din cele 27 de țări ale UE (28 după primirea Croației anul viitor) au trecut pînă acum la moneda unica, euro. Criticii uită --sau ignoră-- faptul ca si Statele Unite ale Americii au trecut foarte lent la o monedă unică si ca le-au trebuit mai bine de un secol pentru unificarea economica si financiară a federației.
Evident, pașii suplimentari spre o mai mare integrare europeană, indiferent ca i se va spune "federalism" sau altfel, nu se vor putea face fără modificarea tratatelor actuale, lucru care la rîndul său va necesita validarea legală in toate țările membre, fie pe cale parlamentară, fie prin referendum, referendum în care, desigur, unii vor compara UE cu Uniunea Sovietică... dar astea sînt lucruri care fac parte din șarmul exotic al democrației.
----------------------
Oricine a avut curiozitatea să fi văzut cum defineşte politologia modernă „federaţiile” existente, probabil s-a întrebat dacă a fost URSS-ul o astfel de construcţie politică, constituită din mai mulţi subiecţi cu o anumită autonomie în care suveranitatea este divizată între centru şi actorii federativi.
Politologul Anatol Ţăranu crede că nu, pentru că atât republicile din componenţa URSS, cât şi guvernul sovietic, forţele armate sau înspăimântătoarele servicii de securitate erau toate dominate de partidul comunist, singurul care conta cu adevărat:
„URSS-ul a fost gândit ca un stat-federaţie şi aşa apărea în constituţie. În realitate, a fost un stat unitar, cu un regim totalitar, iar regimul totalitar prin definiţie nu poate fi considerat federativ din simplul motiv că statul totalitar este dintotdeauna unul centralizat. Din acest motiv, URSS nu poate fi privită ca o federaţie, ci doar ca un stat declarativ federal. În esenţa sa URSS era un stat în care componentele federale nu aveau împuterniciri reale, şi în acest sens era un stat unitar, centralizat, cu un regim politic totalitar. Federalismul sovietic era la fel de declarativ ca democraţia socialistă. Ea era consfinţită prin textul constituţiei, un text de altfel foarte democratic, dar realitatea politică era cu totul altceva decât era scris pe hârtie. Democraţia socialistă de fapt servea intereselor unui stat totalitar, în care un grup îngust de oameni decidea pentru majoritate. Republicile sovietice aveau libertăţi declarate, în realitate însă nu aveau împuterniciri reale şi nu erau capabile să decidă soarta sa de sine stătător, aşa cum este caracteristic pentru o federaţie autentică. Ele doar în declaraţii reprezentau componente ale federaţiei. În realitate erau elemente ale unui sistem centralizat, închegat, unde centrul decidea, iar periferiile executau.”
Istoricul Octavian Ţicu crede, la rândul său, că URSS a funcţionat mai degrabă ca un imperiu, decât federaţie, lucru care de altfel se poate spune şi despre modelul actual de federaţie existent în Rusia:
“Rusia în felul în care este la momentul actual conturată este rezultatul unei construcţii imperial-statale care durează de sute de ani. O construcţie statală care porneşte de la premiza unui centru istoric puternic la Moscova, care este un centru de gravitate şi care impune celorlalte state toate tiparele de comportament politic, economic, social. Un centru care nu lasă alternativa unei descentralizări, un centru care are o verticală a puterii care este axul formativ al acestei statalităţi şi care lasă subiecţilor federaţiei foarte puţine libertăţi de manevrabilitate. Rusia este un imperiu şi în exterior, în sensul în care îşi proiectează influenţa asupra unor state pe care nu le mai controlează teritorial. Dar în planul intern această ambiguitate în formulări, dacă este un imperiu sau o federaţie, este la fel de contradictorie ca şi cum pe timpuri era faţă de URSS, pe care mulţi o considerau fie un imperiu, fie o federaţie, fie un stat multinaţional, care a ajuns în cele din urmă cu greu să fie perceput ca imperiu din punctul de vedere al construcţiei interioare. Dar dacă ne uităm ce s-a întâmplat în Cecenia, începând cu 1996-199, atunci este o dovadă clară de imperialism în sens intern, prin faptul cum a procedat statul la retezarea unor încercări de independenţă unor subiecţi, la fel cum imperial a fost şi războiul din Georgia unde Rusia s-a impus şi în exterior. Iar la nivelul clasei politice ruse persistă, şi lucrul acesta este demonstrat şi de cercetătorii ruşi cum ar fi Malinova de la Academia de Ştiinţă, discursul imperial, fie în forma naţionalistului Jirinuvschi, fie în forma comunistului Ziuganov, ambii dorind reconstituirea imperiului de altădată, fie în formatul URSS, fie chiar a Imperiului ţarist din 1914”, crede istoricul şi comentatorul de la Chişinău, Octavian Ţicu.