Ce ar trebui să facă guvernul de la Chișinău pentru a-i aduce acasă pe moldovenii din diaspora?

Douăzeci şi nouă de asociaţii ale migranţilor moldoveni din unsprezece ţări aşteaptă de la guvernare crearea unei structuri statele a diasporei şi adoptarea unei strategii naţionale pentru migraţie. În ultimii ani, guvernarea a făcut mai multe eforturi serioase în încercarea de a-i determina pe migranţii moldoveni să se întoarcă acasă, însă fără prea mare succes, în opinia experţilor, dar şi a unora care ezită să revină în ţară. Este şi cazul Alexandrei Pitlik-Zakon, originară din Pleşeni, Cantemir, stabilită de câţiva ani în Austria. A publicat mai multe plachete de poezii despre străinătate, despre înstrăinarea, dar şi durerea celor plecaţi, a copiilor rămaşi acasă, în aşteptarea mamei şi a tatei. Alexandra Pitlik-Zakon scrie, pentru că le cunoaşte pe toate nu din auzite. Iată ce povesteşte ea despre confortul pe care îl trăieşte departe de casă.

Alexandra Pitlik-Zakon: „De la greu la uşor, de la disconfort la confort e foarte uşor, dar dacă n-ar fi sufletul... inima aceasta care se cere acasă. Numai acolo mă simt că-s eu, între ai mei şi n-aş vrea să spun că, după 14 ani, de aflare în străinătate, dorul se potoleşte. Ba uneori îmi pare că el îşi ia un avânt mai mare şi e mai greu, şi mai greu să mă împac cu gândul că n-o să mă întorc niciodată de acolo de unde am plecat. Aceasta e individual. Nu vreau să spun că tuturor le este greu. Da, cu modul de viaţă m-am deprins. E bine aici. Lumea nu e atât de agitată, nu e atât... dominată de probleme, deşi îi vezi supăraţi şi pe aici... fiecare cu necazul lui. N-aş spune că sunt supăraţi sau nesatisfăcuţi de viaţă. Aici statul are oricum grijă de fiecare: şi de cel care nu lucrează chiar. Dar e o chestie individuală şi oamenii sunt diferiţi, se deprind diferit.”

Europa Liberă: Aţi venit aici, în Viena, nu vă aştepta nimeni.

Alexandra Pitlik-Zakon: „Nu mă aştepta nimeni. Aşa, pe bâjbâite, fără a cunoaşte limba, fără a cunoaşte pe cineva. La drept vorbind, aveam o prietenă care venise mai înainte. M-a ajutat. Adică mi-a arătat drumul, cum o facem fiecare dintre noi. Şi, dacă eşti într-un fel mai descurcăreţ, îţi pui un scop – de a învăţa limba, de a te integra – mergi înainte şi acomodarea nu e atât de dureroasă.”

Europa Liberă: Cum aţi găsit loc de muncă?

Alexandra Pitlik-Zakon: „Eram 13 la un apartament şi acolo sunau să cheme pe cineva... că au nevoie să stea cu un copil, să deretice din casă. Care lua receptorul şi i se spunea adresa, acolo te duceai, măcar că nu ştiai unde te duci şi cine te aşteaptă, într-adevăr te aşteaptă cineva acolo sau... Puteai să încurci şi drumul, te întorceai înapoi, iar o luai înainte. Era o acomodare foarte grea, una din cele mai grele, când nu ştiai nici să întrebi: „Wo ist diese Strasse?” (Unde e strada aceasta?). Trebuia să scrii pe o foaie zilele săptămânii, să întrebăm unde se află linia de metrou. Bună ziua, la revedere, mulţumesc – iată aceştia au fost primii paşi. Eram bucuroşi şi de 2 euro la ceas...”

Europa Liberă: După un an aţi schimbat locul de muncă?

Alexandra Pitlik-Zakon: „M-am dus şi în alte familii. Lucram paralel şi făceam curăţenie. Ne încredinţau cheile stăpânii, ne duceam, făceam curăţenie, lăsau banii pe masă, luam banii şi plecam. Până am ajuns într-o familie care mai târziu mi-a devenit şi prietenă şi care m-a ajutat să-mi aranjez viaţa mea personală. Adică am învăţat şi limba, mi-a aranjat fata la şcoală. În anturajul acestor femei care au trecut prin greul vieţii, în anii 80, care deja erau aici, m-am simţit destul de bine.”

Europa Liberă: Aţi venit aici, în Austria. Aţi adus şi fetiţa. V-aţi refăcut şi viaţa pentru că aveţi a doua jumătate, tot un austriac. Rădăcinile au prins tare aici?

Alexandra Pitlik-Zakon: „Am cumpărat un apartament. Sunt foarte, foarte bucuroasă că sunt la ţară, într-un sătuc, 30 kilometri de la Viena, cu vii, cu păduri.”

Europa Liberă: Ca şi casa din Moldova?

Alexandra Pitlik-Zakon: „Da, eu acolo m-am născut, lângă codrii Tigheciului, la Pleşeni, Cantemir. Mă simt mai bine decât în Viena. Eu sunt mai acasă decât în Viena.”

Europa Liberă: Ce sfaturi aţi avea pentru persoanele care trăiesc cu visul ca să meargă peste hotare, să-şi caute un loc de muncă şi să facă şi bani?

Alexandra Pitlik-Zakon: „Dacă e pentru a le da pe toate pe una, cum se spune la noi, la moldoveni, n-are decât să-şi încerce norocul. Dar, dacă e o fiinţă sensibilă, cu sufletul o să rămână neîmpăcat... Aşa cum eu. Şi e o suferinţă. În afară de bucuriile materiale, vă asigur că
suferinţa, dorul de ţară vă este garantat pe viaţă şi nu-i doresc nimănui să fie în starea mea, deşi mulţi mă invidiază când... cum m-am exprimat într-o poezie: „Sunt omul cel cu două acase/Sau cu niciuna poate”. Starea e că nici acolo nu mai sunt acasă, dar nici aici nu mă simt acasă.”

Europa Liberă: În Moldova în ce condiţii aţi reveni?

Alexandra Pitlik-Zakon: „În Moldova aş reveni să fiu asigurată nu în aspect material, pentru că am ajuns la o vârstă în care eu nu mai pun accent pe cercei cu briliante, pe inele, aceste bijuterii, cu aceste haine, pentru că a fost aceasta o dorinţă din tinereţe şi iată când eu le-am obţinut, eu am văzut că nu e aceasta bucuria...”

Europa Liberă: Altele sunt valorile?

Alexandra Pitlik-Zakon: „Valorile sunt spirituale, acolo unde eşti înconjurat cu oamenii care vorbesc în limba ta, cu rudele şi prietenii care te-au cunoscut din copilărie. Nu e necesar să le exprimi cine ai fost, cine eşti, cine ţi-ai dori să fii. Tu eşti pentru ei o carte deja citită pe care ei
încă o mai răsfoiesc cu bucurie. Iată, eu când mă duc acasă, am şi lacrimi de emoţii, am şi lacrimi de dureri, dar şi sunt atât de bucuroasă că mie îmi pare că eu întineresc nu în anturajul vienez, dar în anturajul satului natal, chiar şi al Chişinăului.”

Europa Liberă: Ce ar trebui să facă guvernarea ca să întoarcă, cel puţin, o bună parte din moldovenii plecaţi peste hotare? Pentru că se zice: neoficial ar fi cam 1 milion de oameni.

Alexandra Pitlik-Zakon: „Cei care sunt plecaţi... Ei ar veni, dacă ar fi asiguraţi cu lucru care le-ar da o speranţă în ziua de mâine.”

Europa Liberă: Ce înseamnă această speranţă în ziua de mâine?

Alexandra Pitlik-Zakon: „Locul de muncă, asigurarea vieţii, asigurarea sănătăţii. Adică să fie un model de aici... din străinătate. E o teamă a fiecărui om muritor de a se duce la medic. Chiar neavând un ban în buzunar, i se va acorda ajutor medical şi lui, şi copilului, şi părinţilor. Iată aceasta e o chestie pe care Guvernul nostru ar trebui să o asigure. Acelaşi lucru cu deschiderea acestor firme private... să faci o afacere la noi în ţară, să ştii că plăteşti statului din câştig, cinstit...”

Europa Liberă: Dar nu corupţiei.

Alexandra Pitlik-Zakon: „Dar nu corupţiei, nu acelui poliţist care vine să-ţi ia banii din buzunar sau să te ameninţe, dacă nu faci acest lucru. Oamenii au nevoie de această linişte, să ştie că sunt ocrotiţi de stat, că, dacă cineva îl insultă, i se plăteşte şi moral, i se plăteşte şi material. Ţara ar trebui să înceapă de la aceea că să fim toţi egali în faţa legii... Uitaţi-vă la feţele de pe străzile Chişinăului: cei îmbrăcaţi sărmani stau aşa, cu capul în jos, necăjiţi... Cei care au o carieră, o bază materială mai înaltă, care au venit de pe peste hotare şi au nişte bani la cont, ei merg cu capul sus, doar de aceia că ei sunt stăpâni pe situaţie, că ei au totuşi bani. Se spune că banii nu aduc fericirea. Da, eu la asta am ajuns singură la concluzie... că fericirea sufletului şi confortul lăuntric nu depinde de baza materială. Dar când omul e liber, e liber în comportare, e liber în vorbe... Aaceasta îi dă puteri şi îi dă speranţe, şi el e fericit măcar în acest aspect.”

Europa Liberă: Cum vedeţi viitorul Moldovei?

Alexandra Pitlik-Zakon: „Aceşti ani de când am plecat, iată 14 ani şi mă duc doar de 2 ori pe an, Moldova noastră e o ţară... Ca şi pe mama o iubim, pentru că mama poate să fie nu atât de frumoasă, nu atât de pieptănată, poate nu chiar tânără, dar ea e mama noastră şi noi o iubim până la sfârşitul zilelor... Ea ne-a născut şi de aceea eu iubesc ţara şi tare aş vrea s-o văd şi în haine de sărbătoare şi faţa... să nu fie operaţie plastică, dar să fie o faţă aşa naturală, sănătoasă, de la natură, pentru că avem o natură minunată... Să facă ceva politicienii totuşi... Să înceapă de la ordinea de acasă, din sat, din
ogradă, să facem ceea ce e în puterile noastre. Şi nu suntem atât de lenoşi. Dar simţul gospodăresc... el ar trebui să fie în noi. Pesimismul acesta pe oameni îi descurajează. Iată aceasta e o chestie, dar ei, dacă ar vedea această lumină în fereastră, ei s-ar trezi de dimineaţă şi ar începe să facă în ogradă, să facă în jur, să facă în sat, să facă ordine în ţară... Tare mi-aş dori ca politicienii să facă măcar ceva, ca să ne aducă acasă...”

*

Din anul 2000, moldoveanul Valentin Dulce este rezident permanent al Statelor Unite ale Americii, după acordarea statutului de azil politic. Acolo îi este şi familia. L-am întrebat dacă Moldova de atunci e şi Moldova pe care o regăseşte astăzi.

Valentin Dulce: „M-am aşteptat să găsesc o Moldovă... puţin altceva... Am fost invitaţi la o familie pe care i-am ajutat noi în America şi care au vrut să ne uimească. Ne-au uimit, dar eu le-am zis un lucru care probabil i-a supărat. Eu am zis că mi-am imaginat că banii câştigaţi cu atâta greu în străinătate trebuie investiţi puţin altfel aici, în Moldova, nişte afaceri care să-ţi aducă beneficii, dar nu în nişte garduri da piatră înalte de trei metri şi pavaj prin curte...”

Valentina Ursu

Europa Liberă: Case cu câteva nivele, maşină de lux – acestea sunt investiţiile... unde merg banii moldovenilor câştigaţi în sudoarea frunţii.

Valentin Dulce: „Nu pot să-mi explic de ce. Doar au fost în America, au văzut cum se lucrează acolo. Au văzut că automobilul trebuie să lucreze pentru tine şi nu tu pentru el. Nu eşti tu robul celor 4 roţi. Aici lucrurile sunt privite puţin altfel. E un cult al hainei, al mâncărurilor. E o fudulie deşartă. Mă rog, unii spun că iată aţi plecat de foarte puţin timp şi de acuma, chipurile, v-aţi schimbat mentalitatea... Dar aşa este. Schimbarea mentalităţii se produce indiferent de voia ori nevoia noastră... Adică, dacă eşti într-un mediu acolo care te impune să gândeşti anume astfel şi să acţionezi anume astfel, ti-e cam greu să revii înapoi la ceea ce a fost.”

Europa Liberă: Ţi-ai explicat cum înţelege moldoveanul democratizarea societăţii?

Valentin Dulce: „Pe mine mă plictisesc discuţiile politice la oricare ceaşcă de cafea, o bere ori la o ţigară... Fiindcă fiecare este cu părerea lui, care consideră că este cea mai justă şi nu mai este nimeni în drept să-l combată. Eu urmăresc cu atenţie pe internet, adică privesc şi emisiunile televizate acolo şi citesc foarte mult ca să mă informez. Nu-mi este indiferent ce se întâmplă aici. Dar despărţirea aceasta prin tabere, prin susţinerea Cutare, pe Lupu, pe Vulpoiul, pe Ursu, nu pot să o înţeleg, de ce anume este aşa şi de ce trebuie să îl faci duşman pe cel care are o altă opţiune.”

Europa Liberă: Această divizare a societăţii moldave cum ţi-o explici? Poate şi prin faptul că există 2 biserici: Mitropolia Moldovei şi Mitropolia Basarabiei. Poate şi prin faptul că unii se numesc moldoveni, alţii români. Poate şi prin faptul că unii sunt comunişti, alţii anticomunişti. Poate...

Valentin Dulce: „Dragă Valentina, cât timp ne mai trebuie ca să discutăm aceste teme? Poate e cazul să le lăsăm la o parte. Biserica... Da, este absolut incorect că este divizată în două. Mă rog, prin biserică Rusia influenţează foarte mult politicul din Moldova. Şi aceasta va continua încă foarte, foarte mult timp. Dar nu trebuie să constituie aceasta un prim-punct în construirea oricăror relaţii şi construirea vieţii aici, în Moldova pe oricare plan: şi politic, şi social. Deci, pe mine m-a frapat până la lacrimi un caz pe care-l priveam de la balconul casei unde locuieşte băiatul meu. Ieşisem la o ţigară şi...”

Europa Liberă: Aici, în Moldova?

Valentin Dulce: „Da, aici, în Moldova. Şi jos se jucau nişte fetiţe de 4-5-6-7 ani, cu nişte fundiţe multicolore. Ziceau: „Bună ziua, Zâna Soarelui! Bine ai venit!” Şi era o fetiţă micuţă, de vreo 3 ani, pe care tot au luat-o în joc şi repeta şi ea: „Bună ziua, Zâna Soarelui!”, ca, la un moment dat, să aud: „Nataşa, idi siuda!” Deci, a luat-o într-o parte şi-i spune: „De câte ori ţi-am zis să nu mai vorbeşti această limbă ţigănească?” Ei, eu stăteam şi mă gândeam... dacă se întâmpla aşa o situaţie în Statele Unite, dacă eu observam că o mamă de tip european îi interzice copilului să se joace cu nişte copii de culoare, cu afro-americanii, probabil eu anunţam poliţia. Am povestit situaţia aceasta la mai multă lume şi n-am fost înţeles: „Da, este rău”, „Da, este condamnabil”... Dar să ia o
poziţie, o atitudine – nu. Ceea ce este nefiresc... Dar cuvântul rusesc scris cu litere latine pe care eu mă străduiam deunăzi să citesc ce înseamnă „Iunosti” şi mi-am dat seama că este „Юность”, deci bazinul acesta de înot. Deci, există o legislaţie care trebuie respectată. În America legile funcţionează. Există o stabilitate şi, dacă este litera legii, nu îndrăzneşte să o încalce nimeni.”

Europa Liberă: Şi de ce în Moldova buchia legii este neglijată?

Valentin Dulce: „De atât pentru că avem un trecut care îşi mai lasă amprenta: dreptul de a telefona pe un procuror şi a-i spune: „Vezi, fii atent, când iei o decizie” ori să influenţeze un judecător. Deci, asta încă mai este. Şi coruperea... Nu ştiu dacă va fi cineva, probabil un mare dictator trebuie să vină la putere în Moldova ca să o decapiteze, să o dezrădăcineze total. Dacă eu aş şti că există un asemenea om care să facă ca legea să funcţioneze, m-aş încadra în viaţa politică a Moldovei cu ambele mâini şi picioare...”

Europa Liberă: A propos, intenţionezi să revii în Moldova?

Valentin Dulce: „Viaţa ţi-o construieşti acolo unde te simţ mai bine. Nu mă simt defel rău în Moldova, dar mai depindem şi de copii. Până la urmă, dacă ei se stabilesc acolo şi lor le e bine, noi trebuie să fim alături de ei, să ne creştem nepoţii. Vorbeam cu Luminiţa, cu fiică-mea, zic: „Eu aş vrea să cumpărăm un duplex – adică o casă pentru 2 familii – să avem un bazin la mijloc unde să-mi văd nepoţeii scăldându-se.” Vin aici, la Chişinău şi Radu îmi spune: „Uite, hai să te duc să-ţi arăt cu ce ne ocupă noi, ce casă din lemn facem, cât este de frumoasă. Şi aş vrea să-ţi fac o casă în care să vii aici, să stai şi să scrii.” Şi eu am zis că mie mi-ar reuşi mai bine scrisul, dacă aş avea o casă la Miami. El m-a întrebat de ce. Eu am spus că am îndrăgit homarul şi aici e cam scump.”

Europa Liberă: Crezi în revenirea celui aproape un milion de moldoveni plecaţi peste hotare? Ar fi nevoie să se întoarcă ei?

Valentin Dulce: „Depinde de fiecare. Vor reveni doar cei care vor prospera acolo şi-şi vor da seama ce vor să facă cu câştigul pe care l-au acumulat acolo. Dacă va exista o siguranţă că aici pot avea, mă rog, un beneficiu, de la investiţii, atunci o bună parte vor reveni. Or vor reveni cei rataţi, cei care nu au reuşi să-şi construiască o viaţă în Occident.”

Europa Liberă: Tu şi familia ta aveţi o şedere în Statele Unite ale Americii unde pătura de mijloc este cea care contribuie la dezvoltarea ţării. Ce clasă de mijloc vezi aici, în Republica Moldova?

Valentin Dulce: „Dar n-o văd. Am intrat prin magazinele acestea, gen Sun City, altele şi, mai în glumă, mai în serios am întrebat: „Bine, dar de unde îşi fac cumpărăturile reprezentanţii clasei medii?” Şi eu au spus că nu există aşa o clasă. Deci, eu observ ori oameni foarte bogaţi care prin anumite mijloace şi-au făcut bogăţiile, nu zic neapărat că au fost tâlhari, dar nu neapărat cinstite şi există lume foarte, foarte săracă. În special, la ţară.”

Europa Liberă: Cum ai văzut Moldova profundă?

Valentin Dulce: „Trist...”

Europa Liberă: Trist ce înseamnă? Bătrâni neputincioşi, abandonaţi de copii? Nu se face carte aşa cum ar trebui să se facă? Ddrumurile-s deplorabile?

Valentin Dulce: „Că nu se face carte se observă de la o poştă. Altfel, cei care cu facultăţile absolvite aicea şi-ar găsi şi serviciu. Se poate de muncit. Dar ei, fiind nesiguri de cunoştinţele pe care le-a căpătat nu se pot încadra într-o muncă serioasă, la o careva întreprindere serioasă.”

Europa Liberă: Satul cum l-ai văzut?

Valentin Dulce: „Satele sunt pustii, şcolile şi spitalele dărâmate, părăsite. Am fost invitat la o biserică pe care am ctitorit-o cândva, în Boghenii Vechi, raionul Ungheni. A venit preotul seara acasă să-mi spună că uite şi tatăl meu, dumnezeu să-l ierte a contribuit acolo şi el nu mai este în viaţă. „Dacă era, venea în genunchi la sfinţirea bisericii. Te rog să vii tu ca reprezentantul neamului.” Am fost acolo şi am fost rugat să spun şi eu două cuvinte, mă rog, în numele tatălui meu care nu mai este în viaţă... Am zic aşa că: „În biserica aceasta, cu 50 şi... de ani în urmă, s-au cununat părinţii mei, cu 50 şi.. de ani în urmă, am fost botezat eu. Dar s-a făcut noaptea, pe furiş, pentru că aşa au fost timpurile.” Acuma – biserică frumoasă, ograda plină cu oameni, dar cumva cu feţele surii, cu spetele împovărate de atâtea greutăţi pe care le întâmpină şi, dacă noi suntem deprinşi ca în America, în forma de salut să întrebăm: „Ce mai faci?”. Asta este imprudenţa noastră, că pe urmă eşti încărcat cu toate greutăţile pe care le poartă în spate şi pe suflet atâta lume. Foarte multă lume săracă este.”

Europa Liberă: Ce viitor are Moldova?

Valentin Dulce: „Eu vreau să cred într-un viitor bun şi luminos. Eu sunt optimist. În măsura în care mă priveşte, sunt gata să ajut cu orice ţara mea. Dar depinde de foarte, foarte mare suflet pe care trebuie să-l demonstreze cei care s-au încadrat în politică... Eu înţeleg: sunt afaceri şi în America şi congresmenii şi senatorii îşi au afacerile lor. Dar ei îşi iubesc ţara. Americanii sunt foarte patrioţi.”

Europa Liberă: Dar care e diferenţa dintre patriotismul american şi cel din Republica Moldova?

Valentin Dulce: „Păi să vă zic. Am fost la un meci de hockey şi erau cam la 30.000 de spectatori. Şi, când s-a intonat imnul Americii, 30.000 de spectatori, de diferite confesiuni, de diferite culori ale pielii, religii... nu ştiu... s-au ridicat în picioare şi toţi au cântat imnul Americii.
Când a fost atacul de la 11 septembrie, vedeai şi musulmani, şi iudei... de care vrei, cu drapelul Americii arborat pe maşină şi cu inscripţia: „Doamne, apără America” şi: „Uniţi, noi vom rezista.” Unitatea americanilor se demonstrează prin multe lucruri pe care trebuie să le simţi.”

Europa Liberă: Şi la noi prin banalităţi?

Valentin Dulce: „Şi la noi prin banalităţi. Patriotismul aici este banalizat şi şi-a pierdut din valoare. Patriotismul în fapt şi în vorbă diferă foarte mult. Cum zic eu: sunt cuvinte care mişcă, sunt cuvinte care pişcă, dar contează, întâi de toate, faptele... Adevărat.”

Europa Liberă: Ai încercat prin pile să-ţi rezolvi vreo problemă acolo, în America?

Valentin Dulce: „Nu. în America trebuie să înveţi. Dacă vrei să ajungi la un nivel social cât de cât satisfăcător, trebuie să munceşti. În plus trebuie să obţii o diplomă americană. Aşa este regula: trebuie să ai şcoală americană. Noi am învăţat cu nevastă-mea ani la rând. Şi acuma învăţăm. Noi suntem prea puţin autocritici... Nu ne vedem dintr-o parte. Şi toate bancurile acestea care apar despre moldoveni ar trebui cumva să ne deranjeze şi să facem cumva ca să ne schimbăm şi comportamentul în străinătate, să mai reducem din trufia noastră... Trebuie să-ţi dai seama că în ochii oamenilor noi nu întotdeauna arătăm aşa cum arătăm în ochii proprii...”

Europa Liberă: Care bancuri ne caracterizează mai mult?

Valentin Dulce: „Despre moldoveanul căruia i s-a făcut cadou un ceas şi el zice: „Dar asta ce este?”. Zice: „E un ceas.” – Dar cum se foloseşte de el?” – „Păi uite aici ai, pe cadran, aici e ora 12, aici e ora 3, aici e ora 6, aici e ora 9”. Peste câtva timp, cel care i-a făcut cadoul se întâlneşte şi-l întreabă: „Ion, cât e ora?” Dar el se uită şi zice: „Nu, încă n-a ajuns până la ora cutare.” Deci acesta
ar fi unul din bancuri. Pe mine mă supără foarte mult şi eu pe toţi cei care am lucrat şi continuu să lucrez acolo, în America, încerc să-i conving că moldovenii, de fapt, sunt altceva: au o istorie. Am lucrat foarte mult timp cu polonezii. Din respect faţă de hărnicia lor şi cumsecădenia lor, eu am învăţat poloneza. Eu vorbesc poloneza nu mai rău decât rusa şi engleza. Eu ştiam foarte multe lucruri din istoria lor, despre Cazimir. Şi atunci când eu le vorbeam despre Cetatea Hotin, i-am făcut să se ducă acasă, să pună mâna pe enciclopedii, să cunoască şi ei un pic... Şi atunci au aflat foarte multe lucruri din istoria Moldovei. Şi veneau ei şi-mi spuneau: „Dar tu ştii chestia asta? Dar tu cunoşti chestia asta?” Este dureros, până în adâncul sufletului, atunci când vezi că cineva, cunoscând o anumită persoană şi cunoscându-i anumite calităţi negative, face concluzii despre întregul neam...”

Europa Liberă: Trebuie să treacă generaţii ca situaţia să revină la normalitate?

Valentin Dulce: „Ştiţi... la New York, cunosc foarte mulţi tineri care au făcut şcoala acolo, care au rămas şi au făcut o carieră foarte bună...”

Europa Liberă: Moldoveni?

Valentin Dulce: „Moldoveni. Sunt nişte copii minunaţi. Uite, dacă se face vreo minune, şi revin măcar 20-25% din cei care şi-au făcut şcoala acolo şi au acumulat o experienţă de viaţă americană, vin aici, lucrurile se vor schimba...”