Despre „Holocaustul uitat”

Europa Liberă: De ce „Holocaustul necunoscut”, când e vorba de Transnistria anilor 41- 44 ai secolului trecut?

Viorel Achim: „Holocaustul necunoscut” este o formulă care a intrat în istoriografie din 1982, atunci cînd a apărut în Israel o carte cu acest titlu. Evident că în momentul respectiv subiectul era necunoscut, a fost un şoc pentru comunitatea istoricilor să afle că în România s-a petrecut o deportare masivă a evreilor, făcută de statul român şi nu de Germania, aşa cum se vorbea până atunci, şi că acest act al guvernului s-a încheiat cu moartea unui mare număr de oameni. Astăzi evident că termenul acesta „uitat” nu se potriveşte sută la sută, pentru că avem deja o producţie ştiinţifică pe aceste subiecte. Dar cred că putem accepta numele de „Holocaustul uitat” dacă ţinem seama de faptul că subiectul a produs ştiinţă în România, în Israel şi în America, dar subiectul acesta are încă circulaţie restrânsă. În lucrări generale despre Holocaust se vorbeşte puţin despre subiectul acesta românesc, aşa că eu consider justificat titlul, chiar dacă el nu se potriveşte perfect cu ceea ce înseamnă situaţia istoriografică de astăzi.”

Europa Liberă: Dincolo de lipsa banală de informaţii, există un fel de alienare etică şi a societăţii şi a Republicii Moldova, nu numai a României, la nivelul memoriei individuale dar şi colective: nu-mi amintesc să se fi făcut cercetări, dar o cât de mică experienţă de viaţă îţi revelează o atitudine îngrijorătoare faţă de victimele atrocităţilor de acum 70-71 de ani… De nepăsare, dacă nu chiar de încuviinţare uneori a sângeroasei „soluţii” pentru populaţia evreiască şi alte minorităţi… Din punctul Dvs., al unui istoric, de vedere, ce ar urma să se facă la nivelul politicilor statului pentru a se cunoaşte şi a se înţelege la adevăratele sale proporţii fenomenul social al Holocaustului?

Viorel Achim: „Sunt de acord cu Dvs că la nivelul publicului subiectul acesta nu a fost asimilat, nu a fost interiorizat şi publicul, şi cred că şi din Republica Moldova şi Ucraina, pentru că aceste trei ţări ne interesează, ştie puţin sau nu vrea să afle despre ceea ce s-a petrecut acum 70 de ani cu comunitatea evreiască şi nu numai, pentru că Holocaustul în România a însemnat mai mult decât deportarea evreilor. E o alienare a memoriei. Progresele care s-au făcut în ultimii ani, mai ales după ce a apărut raportul Comisiei Naţionale pentru Studierea Holocaustului în România sunt vizibile, le putem pune pe o listă, dar cred că publicul românesc ştie puţin despre acest subiect. S-a făcut prea puţin prin şcoală, prin media.”

Europa Liberă: În afară de evrei, care constituie uriaşa majoritate a victimelor masacrelor din Transnistria, cine mai erau vizaţi de politicile etnice al autorităţilor române de la acea vreme?

Viorel Achim: „Evreii au fost indiscutabil principala ţintă a politicii de distrugere a regimului condus de mareşalul Antonescu. Au fost însă şi alte grupuri. Ştim astăzi despre romi, pentru că s-a produs ştiinţă pe acest subiect, o parte din romii din România au fost transportaţi în Transnistria. Nu toţi, pentru că politica aceasta de excludere şi de eliminare nu a vizat toate segmentele populaţiei rome din România. Au fost însă şi alte grupuri de populaţie care au avut de suferit în aceeaşi măsură ca evreii şi romii. Din păcate, ştim foarte puţin pentru că cercetarea dintr-un motiv sau altul, nu s-a oprit deloc asupra lor. Mă refer aici în principal la membrii unor comunităţi religioase.”

Europa Liberă: De ce tocmai ei, dle Profesor?

Viorel Achim: „E vorba de membrii anumitor comunităţi religioase şi e vorba, în primul rînd, de inochentişti. Toţi cei 2 mii de inochentişti care existau în România au fost deportaţi în Transnistria şi au stat acolo într-o situaţie quasi similară evreilor şi romilor deportaţi. Politica aceasta de excludere aviza şi alte grupuri religioase, e vorba de neoprotestanţi, de baptişti, adventişti, şi a existat un proiect în 1942, proiect al guvernului Antonescu, pornind de la un ordin de deportare a tuturor acestor oameni. Era vorba de 100 de mii de oameni, aproape toţi de etnie româna. De ce şi aceşti oameni au fost incluşi? Pentru că în viziunea Guvernului de atunci, România cu hotarele de atunci trebuia să fie o ţară unitară din punct de vedere etnic, o ţară în care să locuiască doar etnici români, minorităţile etnice trebuiau să dispară prin deportare, prin emigrare forţată sau prin distrugerea, prin deportare în Transnistria, care a însemnat distrugerea lor. În viziunea Guvernului, România trebuia să fie şi o ţară cu o singură religie - ortodoxă. Lucrurile acestea se ştiu foarte puţin astăzi şi este o mare sensibilitate pentru acest subiect, pentru că vorbim de România unde confesiunile neoprotestante înseamnă foarte mult din numărul populaţiei.”

Europa Liberă: “Ţiganii nomazi şi seminomazi să fie internaţi în lagăre de muncă forţată. Acolo să li se schimbe hainele, să fie raşi, tunşi şi sterilizaţi. Cu prima generaţie am scăpa de ei. Cei stabili vor fi sterilizaţi la domiciliu, pentru ca în cursul unei generaţii să fie curăţit locul şi de ei”. Am citat acum din „opera”, ca să spunem aşa, a unuia dintre fondatorii şcolii româneşti de eugenie rasială… Deportarea romilor din România în Transnistria… Există estimări ale numărului acestora, masacraţi în regiunea transnistreană?

Viorel Achim: „Subiectul acesta este cunoscut, cel puţin datele legate de număr, de cronologie, de numărul victimelor, pentru că lucrurile acestea interesează, lucrurile acestea se cunosc deja. Cercetarea trebuie să meargă mai departe, să vadă viaţa de zi cu zi în lagărele din Transnistria, să se ocupe de munca forţată pe care au făcut-o aceşti oameni. Evident că cifrele sunt foarte clare pentru istorici, pentru că sunt documentate cu o arhivă foarte bună. Au fost deportaţi în total cu puţin mai mult de 25 de mii de romi de pe teritoriul României. Dintre aceştia 12 mii au fost nomazi, toţi nomazii au fost adunaţi şi trimişi în Transnistria, fără excepţie, iar 13 mii au fost romi sedentari. Populaţia totală de romi din România în graniţele din 1942 era de 208 mii de oameni, după estimările Institutului Central de Statistică, institut care monitoriza minorităţile şi numărul minorităţilor şi proiecţia etnică pentru viitor. Din aceşti oameni 11 mii au murit în Transnistria.”

Europa Liberă: Săraci, de cele mai multe ori fără carte, neorganizaţi, fără sprijin extern ca în cazul populaţiei evreieşti, cum au fost afectaţi romii („românii vechi”, cum erau calificaţi, pe lângă „românii noi”, evreii) de practicile şi legislaţia acelor vremuri?

Viorel Achim: „Autorităţile s-au aflat într-o situaţie dificilă atunci cînd au organizat deportarea pentru că era greu în anumite medii sociale, în anumite zone ale ţării, de stabilit cine este rom şi cine nu este rom. Procesul de asimilare, de integrare culturală-lingvictică a acestei populaţii în populaţia românească a fost masivă în perioada interbelică. Aşa că diferenţa între datele de la recensământ şi numărul real al romilor nu a fost foarte mare, aceasta a fost concluzia la care specialiştii au ajuns atunci, oamenii foarte interesaţi în a detecta orice minoritar, pentru a nu lăsa pe dinafară niciun memmbru al vreunei comunităţi etnice. Legat de suferinţă, poate e nevoie să se facă mai mult în acesta sens. Dacă e să comparăm suferinţa romilor şi a evreilor în Transnistria, evreii au stat acolo din anul 1941 până 1944, evident că suferinţa lor s-a întins pe o lungă perioadă şi pierderile au fost enorme în rândul deportaţilor evrei. Romii au stat din vara anului 1942 şi până la începutul lui 1944, deci mai puţin. Pierderile au fost aproape la fel de mari ca procent, situaţia romilor a fost însă, din punctul meu de vedere, mai dificilă decât a evreilor, pentru că dacă în cazul evreilor a existat un sprijin, e vorba de sprijin moral din partea comunităţilor evreieşti din România de atunci, din partea Crucii Roşii Internaţionale, a unor organizaţii evreieşti din afară, au existat ajutoare materiale în bunuri şi bani care au fost trimise în anumite locuri în Transnistria, ajutoare care au permis acestor oameni să supravieţuiască acolo. În cazul romilor nu a existat nimic, aceşti oameni nu au fost ajutaţi material în niciun fel, solidaritate cu ei nu a exprimat nimeni din România sau din afara României, Crucea Roşie Internaţională care s-a deplasat în Transnistria şi a făcut acolo investigaţii şi a influenţat într-un fel soarta acestor oameni, nu s-a interesat şi de romi. Partea bună însă este că populaţia românească de atunci, e vorba şi de ţărani, şi de intelighenţie, e vorba şi de oameni politici, a luat atitudine împotriva politicii de deportare a romilor. Au fost memorii, intervenţii, sute de proteste din partea comunităţilor rurale.”