Universitatea între finanțare privată și finanțare de la stat.
În domeniul autonomiei universitare, principalele exemple vin din Statele Unite, unde cele mai mari universități, de la Harvard la Columbia si Stanford sint private si s-au autoguvernat întotdeauna financiar.
Pe vechiul continent, însă, universitatile mari si de prestigiu sint finanțate peste tot de către stat, majoritar sau în totalitate. Așa e cazul chiar și cu cele mai mari universități britanice, Oxford si Cambridge.
In primul rând, trebuie spus ca o universitate care devine autonomă nu devine in mod automat o universitate privată. Autonomia înseamnă că universitatea decide singură cum își folosește bugetul cu care o dotează statul și, tot așa, decide singură taxele de înscriere ale studenților și, în general, nivelul tuturor cheltuielilor din funcționare.
Tot așa, autonomia universitară implică posibilitatea pentru universități de a căuta si solicita fonduri private. Multe universități occidentale recruteaza astfel specialiști in relații publice si vânători de fonduri private. Unele universități au creat chiar fundații in scopul unic al recoltarii de fonduri private.
In Franța, de pildă, toate acestea au fost codificate și transpuse sub formă de lege abia in 2007, sub forma așa-numitei "lege Pécresse", de la numele ministrei învățământului de atunci.
Autonomia universitară mai implica, desigur, si faptul ca universitatile decid regulile de recrutare si programele de predare, insa, desigur, in limitele legii educaţiei din țara respectivă. Chiar daca e in întregime independentă financiar, o universitate nu poate impune reguli discreționare la admitere sau la recrutarea profesorilor. Ele sint in schimb obligate sa accepte cotele impuse in acele țări, precum SUA, care au un sistem de „discriminare pozitivă“ pentru minorități.
Asta nu înseamnă însă că anumite structuri nu se pot perpetua intr-o universitate sau alta, chiar daca lucrul nu se reflecta nici in programele de predare, nici in manifestările exterioare. Astfel, este de domeniul public si recunoscut tacit faptul ca in interiorul Universitatii Libere din Bruxelles (ULB), fondată in sec. al XIX-lea de francmasoni pentru a contra învățământul de tip catolic al Universitatii vecine din Louvain, masoneria rămâne si astăzi foarte influentă în ierarhia internă si in stabilirea promoțiilor si a functionării.
------------------------
În Republica Moldova, o explicaţie adusă de ministrul finanţelor, Veaceslav Negruţă, legii bugetului pentru anul viitor, privind schimbarea procedurii de finanţare a învăţământului universitar, este foarte criticată înainte se pare să fi fost înţeleasă pe deplin. Ministrul a anunţat că din 1 ianuarie, universităţile publice, 20 la număr, vor fi excluse din contabilitatea publică şi vor deveni absolut autonome în ceea ce ţine de administrarea bugetelor, trecând sub aspect tehnic de la sistemul trezorial la cel bancar. Iar profesorii ar urma să înceteze să se mai considere angajaţi bugetari, a punctat demnitarul. Ceea ce s-a înţeles din acest anunţ, iar presa a contribuit la asta, este că universităţile mai că nu vor mai primi bani de la buget, ceea ce a crispat fireşte frunţile unor rectori, dar şi ale unor responsabili educaţionali.
„Autonomia deplină ne-ar distruge”, a fost citat de presă Nicolae Chicuş, rectorul Universităţii pedagogice din Chişinău. Alţii au spus că felul cum înţeleg autorităţile şi rectorii noţiunea de autonomie ar fi diferit. Iar cei mai mulţi au şi anunţat că vor fi nevoiţi să majoreze taxele pentru studenţii la contract, dacă salarizarea profesorilor va fi pusă în totalitate pe seama universităţilor.
Un comunicat plasat pe site-ul Ministerului Educaţiei demolează însă temerea că guvernul vrea să lase universităţile publice fără bani bugetari. Comunicatul precizează că potrivit legii bugetului, învăţământul superior va primi în 2013 aproape 600 de milioane de lei. L-am întrebat pe profesorul şi fostul consilier al ministrului Andrei Munteanu, magistru al Universitatii din Stockholm in ştiinte ale educatiei, pe ce se întemeiază atunci neîncrederea mediului universitar:
“Noţiunea de autonomie şi autofinanţare sunt absolute diferite. Autonomie înseamnă o situaţie în care statul nu se implică în politica curriculară sau direcţiile de cercetare ale universităţilor. Dar nu se taie sub nici o formă finanţarea. Sub pretextul autonomiei universitare, universităţile vor fi lipsite de finanţare. Ceea ce vor primi, o vor primi sub formă de fonduri de rezervă, fonduri speciael, altele. Pentru mine apare întrebarea - de ce atâta haos, lipsă de logică şi de transparenţă? Asta înseamnă de fapt că vor primi unii şi nu vor primi alţii. Chiar credeţi că criteriile vor fi discutate public?”
I-am solicitat un punct de vedere şi unuia dintre cei mai vocali apărători ai noii proceduri de finanţare, rectorul ASEM, Grigore Belostecinic:
„Vom avea drepturi mai largi în a planifica cum să folosim resursele financiare de care dispunem. Totul va decide senatul. Trebuie să avem această libertate, ca să apară universităţi puternice. Vor creşte sau nu taxele? Totul va depinde de raportul care va fi între cerere şi ofertă, calitate, preferinţe. Toată lumea ne întreabă de ce nu avem şcoli de business puternice, apreciate. Cum să le avem dacă nu putem măcar să invităm un profesor bun de undeva pentru că nu-l putem plăti?”
Ministerul Educaţiei evită deocamdată să-şi facă public punctul de vedere şi nici nu s-a grăbit să explice cum va funcţiona noua schemă de finanţare. Întrebarea pe care şi-o pune presa este ce consecinţe ar putea avea această libertate pentru educaţia aflată şi aşa într-o criză acută de calitate, dacă rectorii vor avea mână liberă să ia la studii câţi tineri vor dori şi nu vor fi deloc motivaţi să-i exmatriculeze.