O evocare cu regizorul Lucian Giurchescu.
La dispariția, vinerea trecută, a lui Iurie Darie, un actor multiplu și de mare talent al teatrului românesc din secolul XX, născut în Basarabia interbelică, regizorul Lucian Giurchescu îi aduce omagiul într-o scurtă evocare pentru Europa Liberă:
Lucian Giurchescu: „Să ştiţi că vor fi câteva nume care vor rămâne în istoria teatrului român, actori care erau născuţi în teritoriile pe care România le-a pierdut după al Doilea Război Mondial, fiind ocupate de Uniunea Sovietică. Din nordul Bucovinei venea Tamara Buciuceanu, iar din Basarabia sau Moldova, cum i se spune astăzi, veneau Stela Popescu, Cornel Vulpe şi Iurie Darie. Iar acuma, după revoluţia din România sau ce a fost atunci, numărul unor actori basarabeni în România este destul de măricel, nu aş aminti decât un singur nume, o actriţă a Teatrului Naţional, care este una dintre cele mai bune actriţe ale Teatrului Naţional, deşi încă destul de tânără, Tania Popa. Aşa încât actorii, actorii, să zicem basarabeni, acuma au avut o însemnătate mare în România şi cred că vor avea în continuare oricând.”
Europa Liberă: Şi care au fost momentele marcante din cariera teatrală a lui Iurie Darie?
Lucian Giurchescu: „Iurie Darie a fost un actor multiplu, pentru că, pe lângă filmele pe care lumea le ştie mai mult, mai multă lume le ştie, pentru că filmele au rulat până şi în cătune, pe lângă activitatea, să zic, de desenator şi povestitor pentru copii de la televiziune, a avut o activitate deosebită şi în teatru.
El a debutat în teatru la Bucureşti, în aşa-zisul Studioul Actorului de Film, unde a jucat primele lui roluri mari şi importante, după care, la înfiinţarea Teatrului de Comedie, în anii ’60, a trecut la Teatrul de Comedie, a fost angajatul Teatrului de Comedie. Aici Iurie Darie a jucat în mai multe piese roluri foarte importante şi cu regizori care au însemnat ceva şi ei.
Cu David Esrig a jucat rolul principal din „Umbra” lui Evgheni Şvarţ şi unul din rolurile principale din „Troilus şi Cresida” de Shakespeare. „Troilus şi Cresida” de Shakespeare a avut o carieră internaţională deosebită şi a fot premiată la Teatrul Naţional din Paris. Un alt regizor cu care a lucrat a fost Valeriu Moisescu cu care a lucrat de două sau de trei ori, de trei ori sau de patru ori în Teatrul de Comedie. Au făcut împreună „Don Juan” de Moliere, au făcut „Amfitrionul”, tot de Moliere, după nişte ani.
Şi a avut un succes imens de mare de public şi de actorie în aşa-numita piesă „Cage aux folles”/„Colivia cu nebune” de [Eduardo Molinaro, adaptată de] Jean Poiret, unde împreună cu Cornel Vulpe au fost poate cei mai buni actori care au jucat în această piesă, piesă care a fost făcută şi film şi care s-a jucat în toată lumea.
Cu mine, Iurie Darie, ca să zic aşa, a debutat în comedie, am debutat amândoi în Teatrul de Comedie, cu aceeaşi piesă „Burghezul gentilom”. Şi apoi am avut plăcerea de a-l mai avea actorul principal din „Plicul” de Rebreanu, în „Noaptea furtunoasă” de Caragiale cât şi „Papagalul verde” de Arthur Schnitzler. Aş sublinia foarte mult „Noaptea furtunoasă” care a fost iarăşi un spectacol al Teatrului de Comedie, care s-a plimbat prin multe ţări din Europa, în mod special în nordul Europei şi care a avut un succes deosebit acolo. Şi Iurie Darie care l-a jucat pe Rică Venturiano, cred că unul din cei mai buni Rică Venturiano sau actor de Caragiale, pe care l-am văzut eu în viaţa mea şi pe care l-au văzut şi spectatorii.
http://www.youtube.com/embed/Br2gOv7dGkg
Iurie Darie în „Mofturi” după I.L. Caragiale, filmul lui Jean Georgescu (1964)
După revoluţie şi după ce s-a pensionat, Iurie Darie a înfiinţat o mică trupă de teatru particular, împreună cu Radu Iftimovici, cu Candid Stoica şi cu a doua sa nevastă, Anca Pandrea, care s-a numit Teatrul Incomod al Fundaţiei Maxim. Aici au jucat 2 piese. O piesă de Radu Iftimovici care se numea „Curve de lux”, una din puţinele piese care se ocupau foarte direct de intelectualitatea română din timpul comunismului. Şi a doua e o piesă franţuzească, o piesă bulevardieră franţuzească cu care au făcut şi turnee în Germania, în Statele Unite, şi în Israel care se numea „Patru pe o canapea” de Marc Camoletti.”