Modelul scandinav

O inițiativă cum a fost cea din Moldova de creare a unui Consiliu Naţional de Participare (CNP) pentru a înlesni comunicarea dintre autorităţi şi societatea civilă provine din ceea ce a fost numit “modelul scandinav“, sau nordic, de politică economică și socială. E vorba de modelul oferit de cele cinci țări scandinave: Suedia, Norvegia, Finlanda, Danemarca și Islanda.

Este vorba de un model mixt de piață liberă și de control al statului asupra economiei, stat care oferă în același timp cel mai larg spectru de servicii sociale din lume, precum și de un permanent dialog social și o cointeresare a cetățenilor în funcționarea instituțiilor statului.

Acest model a mai fost numit și cel al „statului providență“, dar, spre deosebire felul în care el e aplicat în țări precum Franța sau Germania, în țările scandinave el implică diferite organisme și structuri de consultare periodică a cetățenilor, iar nu doar a partidelor politice. Partenerii sociali sînt astfel foarte numeroși, variați și activi.

Modelul nu este însă aplicat în mod identic în cele cinci țări scandinave. Astfel, în Suedia, țara lui Ericsson și Ikea, economia e practic în întregime privată, în vreme ce în Norvegia vecină întreprinderile statului sînt principalul motor economic.

Consecință a importanței dialogului social - în țările scandinave două treimi din lucrători sînt afiliați unor structuri sindicale, în vreme ce în Statele Unite de pildă doar 11% din lucrători sînt afiliați unor sindicate, iar în Franța chiar și mai puțin. Asta în seamnă că în țările scandinave, legislația muncii, în loc să fie fixată prin legi emise de parlament fără consultarea lucrătorilor este rezultatul unor lungi negocieri între patroni, sindicate și stat.

Desigur, pentru a păstra un asemenea nivel de trai care i-a făcut pe unii să spună că dacă Marx trăia astăzi el ar fi văzut în modelul scandinav realizarea tuturor viselor sale, țările nordice au și cel mai ridicat nivel de impozitare din lume. Aproape jumătate din produsul intern brut (PIB) al celor cinci țări provine din taxe și impozite.

---------------

De câţiva ani în Republica Moldova este aplicat, ce-i drept în regim de rodaj, un instrument inedit de comunicare între autorităţi şi societatea civilă şi acesta este Consiliul Naţional de Participare (CNP). Această modalitate de canalizare a dialogului social a devenit deosebit de vizibilă mai cu seamă după ce şeful cabinetului de miniştri a acceptat reprezentarea CNP în şedinţele de guvern cu dreptul de a emite expertize pe orice proiect de decizie a executivului. Ulterior toate ministerele au făcut loc în colegiile ministeriale reprezentanţilor CNP.

Iniţial, a fost o idee promovată de Consiliul Europei prin 2007. Chiar dacă au dat undă verde procesului de constituire a consiliului, ulterior autorităţile s-au răzgândit şi nu au mai ajuns să-l instituţionalizeze, parţial după ce societatea civilă a inclus în lista de membri persoane prea influente care au făcut să scrâşnească nu o dată partidul aflat atunci la putere şi devenit spre final de mandat extrem de exclusivist în procesul decizional.

Cu câţiva ani mai târziu, după un transferul de putere la Chişinău, societatea civilă a reuşit să prindă unda de deschidere promovată de noile autorităţi şi în 2010 CNP-ul este creat.

L-am întrebat pe Sergiu Ostaf, actualul preşedinte al acestei instituţii, despre ce fel de impact s-ar putea vorbi în acest moment în urma activităţii Consiliului Naţional de Participare:

„Pot afirma că de la 3 până la 5-6 procente din deciziile autorităţilor sunt influenţate de noi. Avem exemple când legea a fost modificată, inclusiv la şedinţa de guvern, spre exemplu acea lege cu egalitatea de şanse chiar pe ultima sută de metri a fost influenţată de noi. Deci, sunt exemple, dar impactul direct de substanţă nu este mai mare de 5-6, cel mult 10 procente. Noi avem un drept neformal de veto foarte puternic, dacă vă amintiţi de Moldova 20/20... Deci, dacă ne organizăm şi folosim la maximum capacităţile CNP, atunci noi putem opri anumite procese folosind pârghiile noastre. Dar nu putem folosi foarte des acest drept, pentru că atunci încurcăm relaţiile foarte mult. Sub aspect de participare, noi am deschis puternic procesul decizional de la guvern. Dacă anterior doar o parte foarte mică a proceselor decizionale erau dezbătute, acum foarte multe procese nici nu sunt percepute altfel decât cu participare.”

Au apărut însă importante îngrijorări legate de continuitatea acestor procese, susţine Sergiu Ostaf, şi iată de ce:

„Noi, cei care suntem activi acum în societatea civilă, observăm că în spatele nostru este o altă generaţie, diferită de noi. Chiar mă întreb uneori cine o să vină să muncească în acest sector pentru câţiva ani. Aş putea vorbi chiar despre un fel de ruptură între generaţii. Nu ştiu cine vor fi următorii boţani, următorii barbăroşii, care vor veni să muncească în acest sector. Şi asta e un semn că nu stăm foarte bine la civism adevărat – atunci când oamenilor le pasă de treburile publice şi se implică. Eu personal chiar blamez finanţatorii mai serioşi care au avut resurse enorme şi nu au creat o universitate europeană în Moldova, privată, care să creeze elite responsabile şi cărora să le pese. Dar să fie şi înrădăcinaţi în această ţară. Cred că e oportunitate ratată din partea unor finanţatori importanţi că nu au făcut să cultive acest mediu mai mult şi mai mult, ca să putem schimba regulile în clasa politică şi să educăm o altă elită care nu vine numai din mediul antreprenorial.”